Proteinele

Cuprins 1.Proteinele 2.Polizaharidele 3.Glucoza 4.Amidonul 5.Celuloza 6.Glicogenul 7.Carbohidrati buni si rai 8.Glucide

Proteinele sunt componente de bază ale tuturor celulelor vii, alături de lipide,zaharide, vitamine, enzime, apă si săruri anorganice, formând împreună un sistem complex în cadrul căruia se petrec o serie de reacţii chimice care asigură reproducerea,dezvoltarea şi funcţionarea normală a fiinţelor vii. Sunt componente ale structurilor celulare şi au funcţii biologicefundamentale:enzimatice, hormonale, imunologice. Sunt proteine unele substanţe cu puternică activitate biologică ale celulelor ca: enzimele, pigmenţii respiratori, mulţi hormoni şi anticorpii.Substanţa contractilă din fibrele musculare,din cilii şi din flagelele organismelor inferioare, care posedă proprietatea de a transforma energia chimică în energie mecanică, este de asemenea o proteină. Ele intră în structura tuturor celulelor şi ajută la creşterea şi refacerea celulelor.

Ca aspect,la microscop, proteinele sunt subţiri, ca niste bastonaşe gelatinoase. În organele animale apar sub forma de muşchi,piele,păr.Ele se găsesc şi în plante, în cantităţi mai mici.Toate sunt amestecuri de compuşi complecşi, conţinând:carbon,hidrogen,azot,oxigen,uneori şi fosfor,fier,iar de multe ori sulf. Analiza lor elementară a fost facută de chimistul olandez Gerardus Iohannes Mulder ( 1802 - 1882 ) , extragându-le din ţesuturi animale şi vegetale . Acesta le-a dat,în anul 1838 , la sugestia fostului său profesor J.J. Berzelius , numele de proteine , de la grecescul 'protos' ,care înseamna primul în prima linie .

Prin sinteza chimică se permite introducerea în lanţul proteic a aminoacizilor ne-naturali, ataşarea de exemplu a unor grupări fluorescente. Metodele sunt utilizate în biochimie şi in biologia celulei .Sinteza are la bază cuplarea grupării carboxil -COOH (carbon terminus) cu gruparea -amino -NH2 (segmentul N terminus). Se cunosc 2 metode de sinteză pe cale chimică : 1)Sinteza în fază lichidă metoda clasică care a fost înlocuită cu sinteza în fază solidă. 2)Sinteza în fază solidă (Solid-phase peptide synthesis SPPS), a cărei bază a fost pusă de Robert Bruce Merrifield.Prin aceată metodă , se pot sintetiza proteine D , cu aminoacizi D.În prima fază Merrifield a folosit metoda tBoc (tert-butil-oxi-carbonil).Pentru înlăturarea acestuia din lanţul peptidic se foloseşte acidul fluorhidric(HF) ,care este foarte nociv, periculos, iar din acest motiv,metoda nu se mai utilizează.Atunci cînd este vorba de sinteza analogilor peptidici non-naturali de tip bază (depsi-peptidele) este necesară.

Rol Datorită compoziţiei,fiind formate exclusiv din aminoacizi se întîlnesc alături de alţi compuşi importanţi de tipul polizaharidelor,lipidelor şi acizilor nucleici începînd cu structura virusurilor, a organismelor procariote, eucariote şi terminînd cu omul.Practic nu se concepe viaţă fără proteine.Proteinele pot fi enzime care catalizează diferite reacţii biochimice în organism, altele pot juca un rol important în menţinerea integrităţii celulare (proteinele din peretele celular), în răspunsul imun şi autoimun al organismului. SURSE DE PROTEINE Produse animale: lapte, brânzeturi (100g brânză = 25-30g proteine),carne(20% proteine),viscere (ficat, rinichi, inima, splină, peşte), ouă. - Leguminoase: fasole (20-25%), mazăre, soia (35%). - Cereale:pâine(8%). - Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci, legume, fructe (ultimele 2 mai puţin).

IZOLARE ŞI PURIFICARE Proteinele insolubile pot fi uşor separate de compuşii care le însoţesc în organismele animale, grăsimi, hidraţi de carbon sau proteine solubile, aşa că izolarea lor nu prezintă dificultăţi. Din cauza insolubilităţii lor, nu pot fi purificate prin dizolvare. Proteinele solubile suferă usor la încălzire, sau sub acţiunea acizilor, a bazelor, a dizolvanţilor organici şi a altor compuşi chimici, o transformare numită denaturare, prin care se pierde activitatea biologică specifică. Denaturarea proteinelor constă în modificarea ireversibilă a formei lor spaţiale, naturale, în urma desfacerii unor legături din structura moleculei proteice. Aceste modificări se produc fie sub acţiunea unor agenţi fizici (căldură, radiaţii, ultrasunete) fie sub acţiunea unor agenţi chimici (soluţii de acizi, baze sau săruri, solvenţi organici, etc.) Proteina se extrage din materialele biologice în care se găseşte cu o soluţie salină, mai rar cu dizolvanţi organici ca glicerina sau acetona, diluate cu apă. Soluţiile acestea conţin şi substanţe neproteice; îndepărtarea acestora se face cu ajutorul dializei prin membrane permeabile pentru aceste substanţe dar impermeabile pentru proteine. Proteinele insolubile în apa distilată se precipită la sfârşitul dializei. Îndepărtarea ionilor străini poate fi accelerată prin suprapunerea unei electrolize, într-un dispozitiv special (electrodializa). Metoda obişnuită pentru obţinerea proteinelor din soluţiile purificate prin dializă constă în precipitare cu săruri neutre, sulfat de amoniu sau sulfat de sodiu, în stare solidă sau în soluţie saturată. După un alt procedeu, precipitarea proteinei se face cu etanol.

Nutriţia Majoritatea microorganismelor şi plantelor pot sintetiza toţi cei 20 aminoacizi standard, în timp ce organismele animale obţin anumiţi aminoacizi din dietă (aminoacizii esenţiali).Enzime cheie cum ar fi de exemplu aspartatkinaza , enzimă care catalizează prima etapă în sinteza aminoacizilor lisină, metionină şi treonină din acidul aspartic, nu sunt prezente în organismele de tip animal.La aceste organisme aminoacizii se obţin prin consumul hranei conţinînd proteine.Proteinele ingerate sunt supuse acţiunii acidului clorhidric din stomac şi acţiunii enzimelor numite proteaze, proces în urma căruia lanţurile proteice sunt scindate (denaturate).Ingestia aminoacizilor esenţiali este foarte importantă pentru sănătatea organismului, deoarece fără aceşti aminoacizi nu se poate desfăşura sinteza proteinelor necesare organismului.De asemenea aminoacizii sunt o sursă importantă de azot;unii aminoacizi nu sunt utilizaţi direct în sinteza proteică, ci sunt introduşi în procesul de gluconeogeneza, proces prin care organismul asigură necesarul de glucoză în perioadele de înfometare (mai ales proteienele aflate în muşchi).

Tipuri de proteine În funcţie de compoziţia lor chimică ele pot fi clasificate în: Holoproteine cu următoarele clase de proteine : Proteine globulare (sferoproteine) sunt de regulă substanţe solubile în apă sau în soluţii saline:protaminele, histonele, prolaminele, glutelinele, globulinele, albuminele. Proteinele fibrilare (scleroproteinele) caracteristice regnului animal, cu rol de susţinere, protecţie şi rezistenţă mecanică:colagenul, cheratina şi elastina. Heteroproteinele sunt proteine complexe care sunt constituite din o parte proteică şi o parte prostetică; în funcţie de această grupare se pot clasifica astfel: -Glicoproteine -Lipoproteine -Nucleoproteine

Proprietati fizico-chimice Solubilitatea proteinelor: Proteinele sunt substanţe solide, macromoleculare, solubile în general în apă şi insolubile în solvenţi organici nepolari.Unele proteine sunt solubile în apă dar insolubile în alcool, altele sunt solubile în soluţii apoase de electroliţi, acizi organici. Datorită gradului diferit de solubilitate în diferiţi solvenţi, proteinele se pot izola, identifica şi separa. Solubilitatea lor depinde foarte mult de legăturile care se stabilesc între grupările libere de la suprafaţa macromoleculelor şi moleculele solventului. Masă moleculară: Datorită formării aproape în exclusivitate din aminoacizi, putem considera proteinele ca fiind de fapt nişte polipeptide, cu masă moleculară foarte mare intre 10.000 şi 6.000.0000 Masa moleculară se determină prin diferite metode, mai ales în cazul proteinelor cu masa moleculară foarte mare ca de exemplu proteina C reactiva. Masa moleculară a diferitelor proteine

Clasificarea proteinelor După sursa de provenienţă : - proteine de origine vegetală - proteine de origine animală După solubilitatea în apă şi în soluţii de electoliţi : -insolubile (fibroase) -solubile (globulare) După produşii rezultaţi la hidroliza totală : -proteine propriu-zise (dau prin hidroliză totală numai α- aminoacizi) -proteine conjugate sau proteide (prin hidroliză totală se obţine, pe langă α- aminoacizi, şi o altă substanţă, care în structura proteinei apare ca grupă prostetică)

Proteinele fibroase se găsesc în organismul animal în stare solidă şi conferă ţesuturilor rezistenţă mecanică (proteine de schelet) sau protecţie împotriva agenţilor exteriori. KERATINELE- proteinele din epidermă, păr, pene, unghii, copite şi coarne se disting printr-un conţinut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile în apă atât rece cât şi caldă, precum şi în soluţii saline. Din cauza aceasta keratinele prezintă o mare inerţie faţă de agenţii chimici, precum şi faţă de enzime. FIBROINA, componenta fibroasa din mătasea naturală, se găseşte în acest material înconjurată cu o componentă amorfă, cleioasă, sericina, care reprezintă cca. 30 % din greutatea totală. În cele doua glande ale viermelui de mătase, proteinele sunt conţinute sub formă de soluţie concentrată, vâscoasă. COLAGENUL, este componenta principală a ţesuturilor conjunctive, tendoanelor, ligamentelor, cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peşte. Există numeroase varietăţi de colagen. Colagenul are o compoziţie deosebită de a keratinei şi fibroinei, căci este bogat în glicol, prolină şi hidroxiprolină, nu conţine cistină şi triptofan. Prin incălzire prelungită cu apă, colagenul întâi se îmbibă,apoi se dizolvă transformandu-se în gelatină sau clei. ELASTINA constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabilă cu a cauciucului, a arterelor şi a unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se transformă în gelatină la fierbere cu apă şi este digerată de tripsina. Ca şi colagenul, fibrele de elastină sunt compuse din aminoacizi simpli, mai ales leucină, glicocol şi prolină. În regnul vegetal nu se găsesc proteine fibroase; funcţia lor este îndeplinită în plante de celuloză. Proteinele fibroase nu au valoare nutritivă.

Structura unei albumine Proteinele solubile sau globulare apar în celule în stare dizolvată sau sub formă de geluri hidratate. Ele au însuşiri fiziologice specifice şi se subîmpart în albumine şi globuline. Albuminele sunt solubile în apă şi în soluţii diluate de electroliţi (acizi, baze, săruri),iar globulinele sunt solubile numai în soluţii de electroliţi. Exemple de proteine solubile: -albuminele din ouă caseina din lapte globulinele şi albuminele din sânge (hemoglobina, fibrinogenul) proteinele din muşchi (miogenul şi miosina) -proteinele din cereale (gluteina din grâu, zeina din porumb) proteinele produse de viruşi (antigeni) şi bacterii anticorpii nucleoproteidele enzimele hormonii proteici (insulina). Structura unei albumine

Proteinele din sânge Sângele este o suspensie a unor corpuscule mari, vizibile la microscop, globulele albe şi roşii, într-un lichid omogen numit plasmă. Globulele roşii conţin toată proteina colorată roşie, hemoglobina. Plasma conţine în soluţie fibrinogenul, globuline şi albumine. Lichidul rămas la îndepărtarea globulelor şi a fibrinogenului se numeşte serul sanguin. Coagularea sângelui se datorează transformării fibrinogenului într-un gel ireversibil, fibrina. Globulinele din ser pot fi separate în trei fracţiuni, L-, B şi z. O importanţă deosebită o constituie z-globulinele, care s-au dovedit identice cu anticorpii din serul sanguin. Se ştie că în urma infecţiilor cu bacterii sau virusuri, organismul animal devine imun, un timp mai lung sau mai scurt, faţă de o noua infecţie cu acelaşi germen patogen. Imunitatea se datorează apariţiei de anticorpi în serul animalului infectat. Substanţele care determină formarea anticorpilor, numite antigeni, sunt proteine, produse de bacterii sau provenite din acestea sau din virusuri prin dezagregarea lor. Orice proteină straină introdusă prin injecţie în organism acţionează ca antigen.

Proteinele din muşchi Muşchii vertebratelor conţin 15-20% proteine. Au fost izolate:miogenul, miosina,globulina X,stroma musculară, tropomiosina şi actina. Miogenul este un amestec de cel putin 3 proteine,cu caracter de albumine şi globuline. Miogenul conţine enzimele esenţiale ale muşchiului: fosforilaza,fosfoglucomuta. Miosina şi actina sunt proteinele care asigură funcţiunea contractilă a muşchiului. Tropomiosina este o proteină unitară. PROTEINE VEGETALE Globulinele vegetale sunt mult raspandite în natura, alaturi de albumine.de exemoplu globulinele din semintele oleaginoase :edestina, din samanta de canepa, excelsina din nuca braziliana, amandina din migdale şi corilina din alune, apoi globulinele din leguminoase, de ex.: faseolina din fasole, legumina din mazare, precum şi globulinele din cartofi, tomate, spanac,etc. Toate au configuratii globulare. Proteine din cereale Proprietatea grâului de a da o făină panificabilă se datorează caracterului special al proteinelor din endospermul, bogat în amidon, al seminţelor acestei cereale. Proteina din grâu, glutenul, se obţine prin frământarea făinei într-un curent de apă; acesta antrenează granulele de amidon, lăsând glutenul sub forma unei mase lipicioase. Spre deosebire de celelalte proteine vegetale, glutenul este insolubil în apă şi în soluţii saline. Cercetarea clasică a glutenului a dus la concluzia ca el este un amestec de două proteine : glutenina şi gliadina.

COMPOZITIA PROTEINELOR Toate proteinele conţin elementele: C, H2, O2, N şi S; în unele proteine se mai găsesc, în cantităţi mici: P, Fe, Cu, I, Cl, şi Br. Conţinutul procentual al elementelor principale este de: C 50-52 %, H 6,8-7,7 %, S 0,5-2 %, N 15-18 %. Prin hidroliză, proteinele se transformă în aminoacizi. Hidroliza proteinelor se poate efectua cu acizi, cu baze sau cu enzime. Hidroliza acidă se face prin fierbere îndelungată (12-48 ore) cu acid clorhidric de 20% sau mai bine cu acid formic conţinând HCl (2 ore). Hidroliza cu hidroxizi alcalini sau cu hidroxid de bariu are loc intr-un timp mai scurt. Prin hidroliză se obţine un amestec care poate să conţină circa 20 L-aminoacizi. Se formează şi amoniac prin hidroliza grupelor CONH2 ale asparaginei şi glutaminei.

Polizaharidele Polizaharidele sunt hidrocarbonate compuse din mai multe molecule de monozaharide ca de exemplu glucoza , fructoza care sunt legate între ele în lanţuri cu lungimi diferite formând polizaridele ca glicogen, amidon, chitină şi celuloză. Formula generală a unui polizaharid este: -[Cx(H2O)y]n- unde x are frecvent valoarea 5 şi 6 iar y valoarea x-1.

Glicogenul Structura : Glicogenul este la organismul animal corespondentul amidonului de la plante, fiind un polizaharid compus din mai multe molecule de glucoză. Glicogenul serveşte la înmagazinarea energiei şi detoxifierea organismului, o mare parte din glicogen se găseşte în ficat. Desfacerea glicogenului în monozaharide ca glucoza se face cu eliberare de energie necesară de exemplu contractiei musculare. Procesul de eliberare sau înmagazinare de energie fiind reversibil şi se realizează cu ajutorul ATP-ului.

Amidonul Amidonul este o substanţă organică ce se găseşte în seminţele, fructele şi tuberculii plantelor şi care se foloseşte în industria alimentară, chimică etc. Formula brută a amidonului, determinată prin analiza elementară, este (C6H10O5)n, la fel ca a celulozei. Prin hidroliza cu acizi, amidonul trece in D-glucoza, cu randament cantitativ. Din punct de vedere al compoziţiei chimice, amidonul este un amestec, format din 2 polizaharide: amilopectină şi amiloză, care diferă între ele prin structură şi reactivitate. Amilopectina este unul din cele 2 polizaharide, ce intră în compoziţia amidonului, fiind cea mai răspândită în natură (aproximativ 70%). Aceasta are o greutate moleculară mai mare decât cea a amilozei, putând atinge masa de 1.000.000. În structura acesteia, pe lângă legăturile 1,4 alfa-glicozidice, apar şi legături 1,6 alfa-glicozidice. Cu iodul în reactie, dă o culoare violetă. Are aceeaş formulă şi structură ca şi glicogenul. Amiloza este unul din cele 2 polizaharide, ce intră în compoziţia amidonului, fiind cea mai puţin răspândită în natură (aproximativ 30%). Aceasta are o greutate moleculară mai mica decât cea a amilopectinei, putând atinge masa de 100.000. Are o structură liniară. În structura acesteia, nu apar şi legături 1,6 alfa-glicozidice. Cu iodul în reactie, dă o culoare albastră. Amiloza este solubilă în apă..

Amilopectina Proprietăţi: Amidonul are o structură amorfă, insolubilă în apă, deşi la contact cu apa acesta se umflă. La recunoaşterea amidonului se foloseşte iodul: la contact cu acesta, amidonul dă o culoare violet închisă la rece.

Glucoza este compusul organic, aparţinând clasei zaharidelor, care are formula chimica C6H12O6. Deşi are aceeaşi formulă chimică,fructoza este diferită faţă de glucoză prin modul de legare a atomilor. Astfel, glucoza are o singură grupare de alcool primar (în imagine, la carbonul cu numărul 6), pe când fructoza are două grupări de alcool primar. Glucoză dextrogir Glucoză levogir

6-(hidroximetil)oxan-2,3,4,5-tetrol Formula chimica: Masa moleculara: Denumire chimica: 6-(hidroximetil)oxan-2,3,4,5-tetrol Formula chimica:           Masa moleculara: 180,16 g/mol Puncte de topire: α-D-glucoză: 146°C β-D-glucoză: 150°C Proprietăţi fizice Glucoza este o substanţă solidă, cristalizată, incoloră şi solubila în apa.Are un gust dulce.Punctul său de topire este foarte ridicat, deoarece între numeroasele sale grupări hidroxil (-OH) se formează multe legaturi de hidrogen. Când sunt încălzite, toate monozahardele (nu numai glucoza) se descompun înainte de a se topi, în carbon şi apă, reacţie numită carbonizare. Glucoza are 75% din puterea de îndulcire a fructozei (care este luată ca unitate).

Naturala: Glucoza este unul dintre produşii de fotosinteza a plantelor şi a unor procariote. Se găseşte îndeosebi în sucul fructelor dulci ale plantelor. Obtinere Industrială: La scară industrială, glucoza se obţine prin hidroliza amidonului în mediu acid:                                      O altă metodă este hidroliza enzimatică a amidonului. Multe culturi pot fi folosite ca sursă pentru amidon: porumbul, orezul,graul, cartofii sunt utilizaţi la scară largă în toată lumea. (C6H10O5)n + nH2O >> nC6H12O6

Utilizare  Există mai multe forme de comercializare şi folosire a glucozei, dintre care cele mai importante sunt: sirop de glucoză - conţine glucoză în concentraţie de 32,40%; glucoza tehnică - cu o concentraţie de 75%; glucoza cristalizată (tablete) - concentraţie de 99%. În medicină este folosită mai ales sub formă de soluţii apoase perfuzabile. În funcţie de concentraţiile lor, acestea au acţiuni şi indicaţii diferite. Soluţiile sub 5 % sunt utilizate pentru diluarea unor medicamente, pentru hidratare sau ca substituent energetic. Soluţia de glucoză 5 % este izotonă şi are aceleaşi utilizări, fiind folosită cel mai adesea. Soluţiile de concentraţii mai mari de 5 % (10, 20, 33, 40 %) sunt hipertonice şi îşi găsesc utilitatea ca diuretice osmotice (realizează deshidratare tisulară, foarte utilă în edeme). Pentru a evita efectele nefaste ale hiperglicemiei, de obicei oricărei perfuzii cu glucoză i se adaugă insulină.

Structura proteinelor Structura primară este dată de aminoacizii care intră în lantul proteic prin formarea legăturilor pepetidice. În proteinele naturale legătura peptidică se stabileşte între gruparea carboxilică de la C1 şi gruparea aminică de la C2, încît lanţul peptidic va fi format dintr-o succesiune de unităţi CO-NH-CH ,legate cap-cap. Structura substanţelor proteice este încă insuficient cunoscută datorită dinamicităţii structurii proteinelor, deoarece ele sunt în permanenţă supuse unor procese de sinteză şi de degradare. Pentru evidenţierea succesiunii aminoacizilor în structura proteinelor se folosesc 2 metode: Degradarea Edman si Degradarea Sanger .

Celuloza Celuloza este o substanţă macromoleculară naturală din clasa glucidelor, fiind constituientul principal al membranelor celulelor vegetale. Celuloza este polizaharidă care împreună cu lignina (un compus macromolecular aromatic) şi alte substanţe, formează pereţii celulelor vegetale şi conferă plantei rezistenţă mecanică şi elasticitate. Aceasta are aceeaşi formulă brută ca şi amidonul (C6H10O5)n, unde n poate atinge cifra miilor. Proprietăţi Fizice: Celuloza este o substanţă solidă, albă, insolubilă în apă şi ceilalţi solvenţi organici,solubila in hidroxid de tetraaminocupru(II) numit si reactiv Schweizer. Obişnuit, ea se obţine din lemn de conifere, de fag sau din stuf si paie. Plantele au un conţinut variabil de celuloză: fibrele de bumbac 85-90% în timp ce lemnul conţine 50% celuloză.

Glucidele Zaharidele cunoscute şi sub denumirea de glucide sunt substanţe organice, cu funcţiune mixtă ce au în compoziţia lor atât grupări carbonilice cât şi grupări hidroxilice. Glucidele constituie o clasă de substanţe foarte importantă atât pentru organismele animale cât şi pentru cele vegetale. Sub aspect biochimic şi fiziologic , glucidele constituie o materie primă pentru sinteza celorlalte substanţe:proteine, lipide, cetoacizi, acizi organici. De asemenea constituie substanţe de rezervă utilizate de către celule şi ţesuturi. Biosinteza lor se realizează prin fotosinteza. Clasificarea Are la bază comportarea glucidelor la reacţia de hidroliză: Oze: Cunoscute şi sub denumirea de monoglucide sunt glucidele care prin hidroliză nu pot fi descompuse în molecule mai simple care să posede proprietăţi fizico - chimice caracteristice glucidelor;

Ozidele sunt substanţe formate prin unirea mai multor molecule de monoglucide: Oligoglucide formate dintr-un număr mic de resturi de monoglucide Poliglucide număr foarte mare de monoglucide. Nomenclatura Cel care incearcă prima dată să denumească glucidele este C.Schmidt în anul 1844,care le denumeşte hidraţi de carbon,datorită raportului observat între atomii de hidrogen şi oxigen de 2:1.Se propune formula generală de Cn(H2O)n. Formula propusă are 2 incoveniente: Hidrogenul şi oxigenul nu sunt legaţi sub forma de molecule de apă de atomul de carbon sunt substanţe de tipul aldehidei formice CH2O, acid lactic C3(H2O)3, care nu sunt glucide. Nomenclatura actuală de glucide provine de la grecescul γλικισ (glikis=dulce).Nici această denumire nu este riguros ştiinţifică deoarece glucide cu masă mare(celuloză, amidon) nu au gust dulce.

Carbohidrati buni si rai Daca esti un impatimit al carbohidratilor, iata cateva solutii: 1. Adaugarea de proteine ajuta Incearca paine din cereale integrale, mananca doar jumatate si unge-o cu putin unt de arahide. 2. Natural si cereale intregrale Corpul tau are nevoie de carbohidrati. Consuma produse din cereale intregrale. Foloseste faina din cereale integrale in loc de clasica faina alba. Carbohidrati buni: orez brun, orez salbatic, toate legumele si fructele, inclusiv cele albe (cartofii). 3. Alege fibrele Mananca pielea de la toate fructele (si kiwi). Cei mai buni carbohidrati sunt cei cu cele mai multe fibre posibile. Stai departe de prajituri. 4. Produse sanatoase In loc de paste, incearca un mix de spaghete.

5. Evita produsele rafinate Carbohidratii digerati incet sunt cheia pierderii in greutate intr-o dieta. Te satura, chiar si pentru timp mai mult fara sa adauge glucoza (ce creste nivelul insulinei). Carbohidrati rai: orez alb, faina alba, paste, gogosi, prajituri, paine alba, cereale rafinate, majoritatea produselor ce vin intr-o cutie. 6. Evita zaharul Citeste cu atentie etichetele. Zaharul este peste tot si iti poate sabota eforturile. 7. Taie carbohidratii Incearca sa consumi faina alba, zahar si produsele derivate de aici doar la ocazii speciale. Consuma-le la desert si eventual imparte acest desert cu cineva. 8. Opteaza pentru echilibru Mananca echilibrat proteine si carbohidrati cat si grasimi la fiecare masa. Asta ii va permite zaharului din sange sa stea la un nivel. Cand scade, ai tendinta sa mananci primul carbohidrat pe care il vezi. De obicei acestia sunt carbohidrati rai.

Aliment Miere naturala 70-80 urme Paste fainoase Cartof 14-18 2 Glucide energetice  [g/100g parte comestibilă] Glucide neenergetice  (de balast) [g/100g parte comestibilă] Miere naturala 70-80 urme Paste fainoase Cartof 14-18 2 Fructe proaspete 7-15 1-3 Lactate si branzeturi 1-5 Carne 0.01 Franzela, paine alba 60-72 0.5 Paine integrala 50 3.3 Legume si zarzavat 1.5-2.5 0.5 - 3

This iz made by Alina & Alis