Cele 7 minuni ale lumii antice Profesor Iuliana Roşu Şcoala Dăiţa

1. Piramida lui Keops Anul construcţiei: Piramida lui Keops a fost construită undeva între anii 2700-2500 I.C. Locaţie: Platoul de la Gizeh în Egipt, lângă Cairo. Istorie: “Marea Piramidă” a fost cea mai înaltă construcţie din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al IX-lea în 1889 când a fost construit Turnul Eiffel. Una dintre primele menţionări asupra existenţei şi descrierii piramidelor din Egipt a fost făcută de istoricul grec Herodot într-o carte de istorie scrisă de el. Herodot a vizitat Egiptul în anul 450 I.C. De-a lungul secolelor, Marea Piramida a stimulat imaginaţia oamenilor. S-au făcut speculaţii cum că ar fi fost construită ca observator astronomic sau că este o simplă construcţie geometrică a unei civilizaţii demult dispărute. Suntem siguri că nu vă sunt străine nici teoriile cum că ar fi o construcţie realizată de civilizaţii extraterestre. Cei mai mulţi arheologi acceptă însă teoria că piramidele din Egipt nu au fost decât unele dintre cele mai mari morminte ale faraonilor.

Descriere: Piramidele egiptene sunt cele mai vechi dintre “Cele 7 Minuni ale Lumii” şi singurele care au supravieţuit timpului. Deşi pe platoul de la Gizeh sunt 10 piramide, cea a lui Keops (al doilea rege din a patra dinastie) este cea mai mare dintre ele şi se crede că numai ea a fost inclusă între “Minunile Lumii”. Este cunoscută ca “Marea Piramida” şi a fost construită din 2.300.000 de blocuri de piatră, fiecare bloc cântărind în medie 2,5 tone. Este înaltă de 137 de metri (a pierdut 9 metri din înalţime în timp) şi are laturi de 230 de metri. Unghiul de înclinare al laturilor este de 51 de grade si 51 de minute. Fiecare colţ este îndreptat cu precizie către fiecare dintre cele 4 puncte cardinale (nord, vest, sud şi est). Pe latura dinspre nord se afla intrarea. În piramidă au fost descoperite o serie de coridoare, galerii şi găuri de aerisire. Camera mortuară a faraonului se afla chiar în mijloc, în “inima” piramidei îi este accesibilă numai din “Marea Galerie” în care se ajunge pe un culoar ascendent. Pereţii acestei camere sunt construiţi din granit roşu, iar pietrele au fost îmbinate atât de bine, încât nu intra printre ele nici măcar o carte de joc. În piramidă a mai fost construită şi o cameră mortuară a reginei. Regretabil este faptul că atât comoara cât şi mumia lui Keops nu au fost găsite. Se crede că au căzut pradă jefuitorilor de morminte.

Toate piramidele Piramida lui Keops

Amplasarea piramidei lui Kheops (1) în complexul de la Gizeh

2. Farul din Alexandria Farul din Alexandia a fost construit în secolul al III-lea î.e.n. în Egipt pe insula Pharos. La început a fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari. Farul avea o înălțime între 115 și 135 de metri și a fost pentru mult timp cea mai mare clădire făcută de om. Antipater din Sidon l-a numit între cele șapte minuni ale lumii.

Turnul clădit din piatră masivă avea în vârf o oglindă din bronz lustruită fin. Peste zi, farul arunca un fascicul de lumină până departe, pe Marea Mediterană, arătând vaselor un drum fără primejdii până în portul metropolei egiptene Alexandria. Noaptea, pe turn era aprins un foc. În timp, cutremurele şi eroziunea au distrust construcţia.

Istorie: Țărmul Alexandriei era prea periculos pentru navele care treceau pe acolo, așa s-a născut ideea de a construi ceva care indică drumul corect către port. În anul 290 î.e.n. regele Ptolemaios a început construcția farului, care a fost terminat după moartea lui de către fiul său, Ptolemaios Philadelphus. Farul a fost construit după concepția architectului Sostratus, (Σώστρατος Κνίδιος). Legenda spune că regele Ptolemaios i-ar fi interzis lui Sostratus să-și pună numele pe construcție, dar Sostratus a scris pe baza farului: "Eu Sostratus fiul lui Dexiphanes din Chinidai, ofer această operă Zeilor Navigatori și oamenilor care călătoresc pe mări". În greacă: ΣΟΣΤΡΑΤΟΣ ΔΕΞΙΦΑΝΟΥ ΚΝΙΔΙΟΣ ΘΕΟΙΣ ΣΩΤΕΡΣΙΝ ΥΠΕΡ ΤΩΝ ΠΛΩΙΖΟΜΕΝΩΝ

Descriere: A fost construit din blocuri uriașe de marmura albă și avea trei niveluri separate. Baza farului avea o formă pătrată și era înaltă de 55.9 m. În mijloc secțiunea farului era de formă octogonală, era gol pe dinăuntru și avea o înălțime de 30 de metri. Din interior ieșeau flăcări care nu se stingeau niciodată, luminând atât noaptea cât și ziua și făcând vizibil drumul spre port. Partea de sus avea o formă de cerc și era înaltă de 7 metri. Se spunea că flacara se vedea de la 50-60 km depărtare. Deasupra farului era o statuie. Nu se știe sigur dacă era statuia lui Poseidon sau a lui Zeus. Dărâmare: În 956 e.n. un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 și 1323 două mari cutremure au distrus farul. În 1480 mamelucul Qaitbay a făcut o fortăreață pe locul farului folosind structurile și pietrele rămase. În 1994 aproape de orașul Alexandria niște scafandri au găsit în mare ruinele farului. Informații prețioase despre far a scris călătorul arab Abou-Haggag Al-Andaloussi. După descrierea făcută de el putem să ne imaginăm înfățișarea farului.

3. Grădinile suspendate ale Semiramidei Grădinile suspendate ale Semiramidei sau, mai corect, Grădinile suspendate din Babilon au fost construite de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Ch.) pentru una din soțiile sale, Amytis sau Amuhea. Ele figurau în antichitate printre cele Șapte minuni ale lumii antice. După o veche legendă, răspândită în special de scriitorii greci, ar avea o origine mult anterioară: ele ar fi fost construite de regele Ninus întemeietorul orașelor Ninive și Babilon, pentru soția sa Semiramida (sau Semiramis). După informațiile istoricului Diodor din Sicilia, uriașele grădini ocupau o suprafață de 15000 m² și se ridicau în patru terase până la 77 metri înălțime. Pe terase erau plantați arbori din mai multe specii, unii dintre ei fiind înalți de 24 metri. Erau udați de pompe cilindrice, al căror secret nu se cunoaște încă. Sub terase, sprijinite pe mai multe coloane, se găseau camere răcoroase pentru familia regală. După unele relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de perși, în timpul ocupării Babilonului, tot atunci fiind dărâmat și Turnul Babel.

Gravură din secolul al XVI-lea de pictorul olandez Martin Heemskerck. Conform tradiției, grădinile nu erau "suspendate", ci creșteau pe terasele și acoperișurile palatului lui Nabucodonosor. În fundal se vede Turnul Babel

Cadrul geografic și evoluția istorică: Construcția grădinilor suspendate din Babilon trebuie apreciată prin prisma încadrării lor în mediul înconjurător: clima caldă și uscată, peisajul arid și obiceiurile vechilor locuitori ai Mesopotamiei. La popoarele orientale din antichitate, noțiunea de grădină era legată de ideea supremei fericiri omenești. Această mentalitate a făcut pe vechii perși să numească grădinile lor "raiuri". Așezat pe fluviul Eufrat, vechiul Babilon își pierde originea în negura vremurilor. După vechi legende, el ar fi fost întemeiat fie de către legendarul Nimrod, fie de către zeul Baal, fie de regele Ninus, soțul miticei regine Semiramida. După o perioadă zbuciumată, marcată de rivalitățile și războaiele cu asirienii, Babilonul reușește pe la sfârșitul secolului al VII-lea î.Ch. să-și consolideze hegemonia. Conducător al statului a fost ales Nabopalassar (626-605 î.Ch.), fondator al dinastiei caldeene. Fiul și urmașul acestuia, Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Ch.), reface orașul, întărind fortificațiile și construind palate, ele înșăși fortificate. Ținând seama de structura religiei babiloniene, rolul predominant îl aveau preoții, conferind statului un regim teocratic.

Grădinile suspendate dedicate de regele Nabucodonosor II (605-562 i.Hr.) soţiei sale, Semiramida. În mijlocul deşertului arid al Mesopotamiei, în capitala Babilon, regele Nabucodonosor II a creat un adevărat paradis, pentru a potoli dorul soţiei sale, Semiramida, de trandafiri înfloriţi şi păduri înverzite. Grădinile erau dispuse în terase, pentru ca plantele să poată atârna peste ziduri, în jos.

Grădinile suspendate în scrierile vechilor autori: Descrierea Babilonului de către Herodot corespunde, cu unele rectificări, cu rezultatul săpăturilor arheologice. Orașul avea mai multe ziduri de incintă, dispuse concentric. Orașul propriu-zis era cuprins în interiorul primei incinte, care avea latura de aprox. 1700 metri, și avea două cartiere, unul care cuprindea palatul regal, iar celălalt templul zeului Enlil (sau Bel, după denumirea semită), ambele pe malul stâng al Eufratului. În colțul de nord-est al palatului, lângă poarta zeiței Iștar, se aflau grădinile suspendate. După cum spune Diodor din Sicilia - repetând probabil cele spuse de Ctesias, a cărui operă s-a pierdut - grădinile au fost construite de Nabucodonosor pentru una din soțiile sale, Amytis, fiica regelui Cyaxares al Mezilor, care regreta peisajul muntos, cu vegetație bogată al ținutului natal. Atribuirea grădinilor reginei Semiramida este cu mare probabilitate de domeniul legendei. Calificativul "suspendat", care însoțește numele acestor grădini, se datorește relatărilor în limbile gracă sau latină. În limba greacă cuvântul "kremastos" (κρεμαστος) și în latină cuvântul "pensilis" au o dublă semnificație: un obiect sau o construcție care atârnă ("suspendat"), sau o construcție susținută de coloane și arcade, o terasă, în general un obiect susținut la o anumită înălțime. Cea mai completă descriere a grădinilor se datorește lui Diodor din Sicilia, care arată că ele se compuneau din terase etajate în amfiteatru, cu o latură de aprox. 123 m. Terasele erau susținute de ziduri de piatră, construite la o distanță de trei metri unele de altele. Spațiile dintre ziduri era acoperit cu bolți realizate din blocuri de piatră. Pe aceste blocuri era așezat un strat de trestie îmbibat în asfalt, deasupra trestiei urma un dublu rând de cărămizi arse, legate între ele cu mortar de ipsos, acoperite cu foi de plumb, pentru a desăvârși izolarea hidrofugă. Peste foile de plumb era un strat de pământ, de grosime suficientă pentru ca să poată prinde rădăcinile celor mai mari arbori. Diodor spune: "...Terasele erau pline de plante de toate felurile, în stare să încânte vederea prin mărimea și frumusețea lor".

În grosimea teraselor erau amenajate galerii și camere, care primeau lumina lateral, pe o singură latură, în așa fel încât galeriile și camerele de la un anumit nivel aveau în față priveliștea unei grădini, care se rezema pe terasele nivelului inferior. Pentru stropitul grădinilor se foloseau mașini hidraulice, care urcau apa din Eufrat la diferitele niveluri. Pe sub rădăcinile plantelor erau o serie de canale, care umezeau neîncetat pământul. Datorită posibilităților întreținerii unei continue umidități, pe terase au putut să crească nu numai bogate partere de flori, dar și pomi fructiferi, anumite specii de tamarix, palmieri etc.

Cercetări arheologice Primele cercetări arheologice moderne au fost întreprinse de o misiune franceză condusă de Fulgence Fresnel în anii 1852 - 1855, explorarea completă a fost făcută de o misiune germană condusă de Robert Koldewey în anii 1899 - 1914. Săpăturile efectuate în colina El Kasr (în arabă: "castelul" sau "citadela") au descoperit ruinele marelui palat al lui Nabucodonosor, poarta principală a orașului și templul zeiței Nin-Mach. În partea de nord-est a palatului s-au pus în evidență fundațiile construcției care susținea probabil Grădinile suspendate. S-a descoperit și un coridor central, care are pe ambele laturi câte șapte camere, corespunzând în general cu descrierile lui Diodor. În afară de poziția ruinelor, de modul de construcție și de dimensiunile lor, care corespund cu ceea ce se cunoaște din descrerile autorilor antici, mai există o probă foarte convingătoare că într-adevăr acestea sunt ruinele fostelor Grădini suspendate: Robert Koldewey a găsit trei puțuri situate alăturat, în serie, unul central cu secțiune pătrată, între celelalte două cu secțiune ovală, care sugerează existența unei mașini hidraulice, care funcționa probabil pe același principiu ca un aparat cu găleți cu lanțuri. Acest dispozitiv putea da un flux continuu de apă. Pe terenul vechiului Babilon este astăzi un deșert, aproape total lipsit de vegetație. Terasele grădinilor au dispărut de multă vreme, în locul splendorii de altădată, deșertul dă o impresie de tristețe. În vârful unei coline mai există un arbore secular, un atleth, considerat de unii nostalgici ca fiind o ultimă rămășiță a faimoaselor grădini.

4. Statuia lui Zeus din Olympia Statuia lui Zeus este una dintre cele șapte minuni ale lumii antice, sculptată după tehnica criselefantină, în fildeș ornat cu aur și avînd o structură internă din lemn. Statuia, cu o înălțime estimată la aproximativ 12 m, a fost realizată de către sculptorul Phidias în preajma anului 435 î.Ch. în orașul Olympia din Grecia. Pentru adăpostirea statuii a fost construit un templu. Se crede că în anul 394 d.Ch. statuia a fost transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475. În 1958 a fost descoperit la Olympia și atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii și au putut fi identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-o bazilică creștină, în prezent ruinată).

Reprezentarea statuii lui Zeus în gravura lui Philippe Galle din 1572

Descriere Din măreața statuie ridicată lui Zeus la Olympia nu a rămas decât soclul. Aspectul ei ar fi rămas necunoscut, dacă Pausanias nu ne-ar fi lăsat bogata și amănunțita sa descriere. Autorul acestei opere, Phidias, era atenian, prieten și sfătuitor al lui Pericle. Era deja cunoscut, după ce realizase cu puțin timp înainte statuia reprezentând pe Athena Parthenos din templul Parthenon de pe colina Acropolis din Atena. În mod asemănător, statuia lui Zeus a fost executată în tehnica chryselephantină, din lemn îmbrăcat în foi de aur și cu plăci de fildeș. După cum spune Pausanias, sculptorul a lucrat la opera sa într-o clădire care se afla la vest de Altis și care era cunoscută și șase secole mai târziu sub numele de "atelierul lui Phidias". El a avut drept colaboratori, un pictor - fratele său, Panaenos - și un gravor, Colotes, originar din insula Paros. După ce statuia a fost complet gata în atelier, ea a fost demontată și transportată piesă cu piesă în templu, unde a fost remontată pe soclul de marmoră dinainte pregătit.

Cadru istoric și geografic: Localitatea Olympia era situată în partea de vest a Peloponezului, la aproximativ 10 km de țărmul mării Ionice, la confluența fluviului Alfeu cu râul Cladeos. Așezată pe partea dreaptă a fluviului, la poalele muntelui Cronion, într-un peisaj mereu verde, Olympia nu a fost niciodată un oraș propriu-zis, ci un vast sanctuar, unde temple, altare și clădiri publice, consacrate diferitelor zeități, se aflau reunite sub conducerea sprituală atribuită lui Zeus. La origine, Olympia era un centru pur religios, de importanță locală, apoi faima sa a crescut prin Jocurile Olimpice, la care s-a adăugat importanța politică a sanctuarului; a devenit cu timpul un centru diplomatic, în care se hotăra uneori soarta statelor grecești. Conform legendelor, ținutul Olympia fusese cucerit de dorieni, conduși de către eroul Heracles (Hercule). Ei au trasat limitele incintei sacre numită "Altis", denumire provenită din cuvântul altis, care înseamnă crâng sau dumbravă. În urma săpăturilor arheologice, s-a dovedit că incinta avea o formă trapezoidală, cu dimensiuni de aproximativ 200 m lungime și 175 m lățime. Pe această platformă, amenajată în terase, s-au construit în decursul timpurilor multe edificii sacre. În secolul al V-lea î.Ch., s-a construit marele templu al lui Zeus, Telecoleonul (locuințele preoților), Pyrtaneul (unde era adăpostit focul sacru), Stadionul cu o capacitate de 45.000 spectatori, Hipodromul și s-a completat Buleuterionul (sediul senatului olimpic).

Pe la 400 i.Hr., Consiliul din Olimpia a hotarat construirea unei statui inchinate celui mai important zeu al grecilor. Impodobita cu aur si pietre pretioase, statuia a fost distrusa in cutremurele din 170 i.Hr. Statuia avea înălțimea de aprox. 12 m, iar soclul nu depășea 14 m, înfățișându-l pe Zeus așezat pe un tron cu un spătar înalt, bogat decorat. În mâna dreaptă ținea o Victorie, lucrată în fildeș și aur, capul era încununat cu ramuri de măslin. În mâna stângă, Zeus țin ea un sceptru pe care stătea un vultur de aur. O mantie îi cădea de pe umeri peste torsul gol și-i acoperea picioarele. Părțile corpului neacoperite erau de fildeș, picioarele erau rezemate pe un taburet, susținut în cele patru colțuri de sfincși de aur. Tronul era bogat decorat, policrom, cu abanos, bronz, fildeș, aur, pietre prețioase și picturi. Pausanias descrie în amănunt toate picturile care împodobeau tronul și care reprezentau lupte legendare, figuri de zei și chiar scene din jocurile olimpice. Astfel, sub sfincșii care susțineau brațele tronului erau basoreliefuri care-i înfățișau pe Apollo și pe Artemis omorând copiii Niobei, pe traverse erau reprezentate lupte ale lui Heracles și ale lui Tezeu cu amazoanele, pe soclu, Afrodita ieșea din spuma mării.

Expresia feței lui Zeus imprima privitorului o profundă emoție. Forța și în același timp seninătatea au impresionat pe toți cei care au privit statuia și a căror părere s-a păstrat ca mărturie scrisă. În fața statuii exista un bazin care conținea uleiul necesar întreținerii, având în același timp și rolul unei enorme oglinzi în care se reflecta statuia. Publicul nu se putea apropia de statuie, nici nu o putea vedea în în fiecare zi. Antioh al IV-lea Epifanul (175 - 164 î.Ch.), regele Siriei elenistice, a oferit templului o draperie de purpură, care a fost montată în fața statuii și nu era îndepărtată decât la solemnități. Lumina care pătrundea în templu și cea dată de flacăra parfumurilor care ardeau pe trepiede de bronz, era suficientă pentru a îmbrățișa toată măreția statuii. Umbre și lumini jucau pe sandalele de aur, prin cutele mantiei bogat drapate, pe torsul palid de fildeș, pierzându-se pe fața calmă și fruntea senină, în ochii care concentrau toată viața statuii.

Templul lui Zeus din Olimpia După victoria decisivă a grecilor, conduși de Themistocles, asupra perșilor, în bătălia navală de la Salamina (480 î.Ch), s-a hotărît să fie construit la Olympia un templu consacrat lui Zeus, care să fie cel mai mare și mai bogat din Altis. El a fost construit de arhitectul Libon originar din Elida (Peloponez) și a fost terminat în anul 457 î.Ch. Templul a fost realizat în ordinul "doric peripter hexastil", cu șase coloane în fațada principală și câte treisprezece coloane pe fațadele laterale, cu dimensiuni de 67,12 m lungime, 27,68 m lățime și 20,25 m înălțime totală, până la partea superioară a frotonului (conform descrierii istoricului Pausanias). Templul era acoperit cu plăci de marmură de Naxos, frontonul de est, în loc de acrotera (mic piedestal servind ca suport statuielor, vaselor și altor ornamente), purta o Victorie aurită. Decorația sculpturală a celor două frontoane, executate se pare de Paeonios și Alcamenes, a făcut faima acestui templu. Interiorul era împărțit în trei zone: de la intrare până la doua coloană era un spațiu liber, urma un spațiu închis până la cincea coloană, cu o balustradă de marmoră; de la a cincea coloană până la peretele de vest, era așezată statuia lui Zeus așezată pe un soclu din marmură albastră de Eleusis. Templul lui Zeus din Olimpia – Faţada frontală (reconstituire)

Resturile templului din Olympia unde a fost statuia lui Zeus Cercetări arheologice Nu se cunosc cu siguranță împrejurările în care a dispărut opera lui Phidias. La aproape 60 de ani după terminarea lucrării, plăcile de fildeș au început să se desprindă, fiind nevoie de o restaurare. Se presupune că statuia ar fi fost distrusă o dată cu incendierea templului în anul 408 d.Ch. După unii cercetători, ea ar fi fost dusă la Constantinopol din ordinul împăratului Theodosie al II-lea, unde ar fi fost distrusă de un incendiu în anul 475 d.Ch. Deși templul a fost distrus aproape în întregime, au rămas totuși fundațiile, o parte din pardoseală și unele fragmente din coloane, din antablament și din frontoane, ceea ce a ajutat mult la reconstituirea lui. Resturile templului din Olympia unde a fost statuia lui Zeus

Lucrările arheologice au început la Olympia la începutul secolului al XIX-lea, descoperind - printre altele - în 1829 amplasamentul templului. În perioada 1875-1881, o misiune arheologică germană sub conducerea istoricului Ernest Curtius, a descoperit un mare număr de edificii și ansambluri, precum și un număr impresionant de obiecte, monede, inscripții, obiecte de ceramică. Cu această ocazie, s-au descoperit și numeroase fragmente ale templului lui Zeus precum și soclul statuiei. În afară de descrierile amănunțite ale lui Pausanias, mai există un document destul de important, care permite cercetătorului modern să-și facă o idee generală asupra înfățișării statuiei: o monedă de bronz din Elida, din timpul împăratului roman Adrian (117-138 d.Ch.). Un aspect general al statuiei lui Zeus este redat și într-o pictură murală din epoca romană, descoperită în 1888 la Eleusis.

5. Templul zeiței Artemis din Efes Templul zeiței Artemis din Efes (în greacă: Artemision, lat. Artemisium), cunoscut și ca „Templul Dianei”, a fost un edificiu antic grec construit pentru zeița Artemis. Templul a fost ridicat în anul 550 î.Hr. în Efes, oraș aflat atunci pe teritoriul imperiului babilonian. Templul zeiței Artemis din Efes se află 50 km la sud de orașul Izmir, Turcia. Din templul original, considerat una din cele șapte minuni ale lumii nu au rămas decât puține relicve. Rămăşiţe din Templul zeiţei Artemis (în prim plan: două coloane parțial reconstituite)

Grecii i-au închinat Zeiţei vânătorii, Artemis, cel mai mare templu al Anchităţii, construit la Efes, pe actualul teritoriu al Turciei. Când goţii au cucerit ţara, templul a fost prădat, iar mai târziu s-a degradat în urma mai multor cutremure.

Descrierea templului Templul a fost construit timp de 120 de ani de către împăratul Adrian cel Mare. Clădirea a fost lată de 51 m și de 105 m lungime. 127 de coloane de 18 m înălțime susțineau acoperișul. În interiorul templului se afla statuia de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint. Philon a spus despre templu: "Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceață“.

La 22 iulie 356 î.Hr., templul a ars într-un incediu, se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, și că și el a murit în foc. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice și pline de învățăminte din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi însă, în dorința de a se menține în conștiința oamenilor și în istorie, comite această crimă. De aici a luat naștere expresia "Slavă lui Herostrate" . Legenda spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu nașterea lui și nu a avut grijă de templu. În 356 templul a fost reconstruit de către cetățenii orașului Efes, dar a fost dărâmat odată cu apariția creștinismului.

6. Mausoleul din Halicarnas Mausoleul din Halicarnas (azi Bodrum, Turcia) a fost opera arhitecților Pytheos și Satyros și a sculptorilor Scopas și Timotheos. Mausoleul poartă numele guvernatorului local Mausol, care a fost guvernatorul (satrapul sau regele) provinciei elenistice Caria (377-353 î.Ch.) pentru care fusese destinat, ca mormânt-templu. Acest monument arhitectural a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Reconstrucţie a Mausoleului din Halicarnas realizată de pictorul olandez Martin Heemskerck (sec. al XVI-lea) Construcţia modernă a mausoleului

Regiunea, importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era adeseori teatrul unor conflicte militare. În anul 556 î.Ch., regele Persiei Cyrus al II-lea a cucerit această zonă, care îi oferea acces direct la mare. Imperiul său se întindea la est până la fluviul Indus, la nord până la țărmurile Mării Negre și la sud până la Oceanul Indian. Imperiul nu putea sa aibă un guvern centralizat, din cauza situației mijloacelor de transport și de comunicare din acea vreme. Regii perși puneau în locul lor un guvernator regional, numit satrap. Începând din anul 377 î.Ch., satrapul Mausol guverna Caria, regiunea de coastă, din sud-vestul Asiei Mici. Tatăl sau, satrapul Hekatominos, contribuise la înflorirea economică a portului Halicarnas. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său și a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Prieten al culturii elene, el i-a chemat pe arhitecții Satyros și Phytheos și pe sculptorii Scopas și Timotheos, toți din Grecia.

Ei s-au deosebit de ceilalți concurenți prin proiectul lor, pe cât de neobișnuit, pe atât de impunător: nu au conceput un monument scund, tradițional in Grecia, ci o construcție foarte înaltă. Mausol nu a putut însă să vadă terminat mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch. Văduva sa, Artemisa, care îi era și soră, a continuat lucrările începute, nu fără intenția de a ridica un monument și pentru ea însăși. De aceea, pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile cuplului princiar, Mausol și Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera terminată. A murit la doi ani după soțul și fratele ei. Arhitecții au continuat construcția până la sfârșit (335 î.Ch.), realizând un monument și pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din minunile lumii antice.

Pe un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime și 33 m lățime, se gasea un suport lung de 33 m, lat de 27 m și înalt de 22 m. Pe acesta se înălța templul funerar propriu-zis, susținut de 39 de coloane, având 39 m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura greaca tradițională). Imediat deasupra acoperișului se mai inălța o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era așezată cvadriga. Cu o înălțime totală de 49 m, mausoleul ar fi putut echivala în zilele noastre cu o clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al antichității, al carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori, cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul 334 i.Ch., au cruțat monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un puternic cutremur a distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de carieră pentru construirea castelului fortificat Sf. Petru al Cruciaților Ioaniți (în sec. XVI).

Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în partea de nord a orașului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber, fiind accesibile publicului. Rămăşiţe ale mausoleului

Decoraţiune din mausoleu Cap de statuie Decoraţiune din mausoleu Uciderea lui Ahile Basorelief din muzeu

(amplasament neconfirmat istoric) 7. Colosul din Rhodos Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia, una din cele șapte minuni ale lumii. Statuia îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, și măsura între 32 și 36 de m. Construcția s-ar fi realizat în 12 ani și ar fi fost finalizată în anul 282 î.H. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor. Colosul din Rhodos (amplasament neconfirmat istoric)

Locul presupus de amplasament al Colosului din Rhodos (în faţa intrării în Castelul Templierilor)

Rhodos devine în anul 408 î. H Rhodos devine în anul 408 î.H. capitala mai multor teritorii unite și un important port comercial. Se bazează pe un aliat (Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianță, însă locuitorii din Rhodos sunt uniți și rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios, ca mulțumire pentru protecția locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe această insulă, a fost angajat pentru construcția statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de 56 de ani. Când soarele răsărea dimineața, se reflecta în suprafața de bronz și făcea ca figura zeului să strălucească. În 225 î.H., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbușirea statuii, locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, însă un oracol le-a interzis. După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către aceștia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda.

Statuia era construită din bronz și întărită ulterior cu fier și piatră. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz și 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantități au fost chiar mai mari. Avea o înălțime de 33 m și stătea pe un soclu înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertății din SUA.

Bibliografie mymagic world www.wall-street.ro www.a1.ro/family-time Google.ro/images wikipedia