Kinetoterapie și mecanoterapie

Παρουσίαση με θέμα: "Kinetoterapie și mecanoterapie"— Μεταγράφημα παρουσίασης:

1 Kinetoterapie și mecanoterapie
Curs 1

2 DEFINIȚII Kinetologia medicală este știința interdisciplinară care se ocupă exclusiv cu studiul mișcării corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcționale care concură la realizarea acesteia și a modalităților de corectare și/sau compensare a perturbărilor reversibile, parțial reversibile sau ireversibile Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării somatofuncționale, motrice și psihice și/sau al reeducării funcțiilor secundare, decompensate, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile. Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme: kinetoprofilaxie primară, secundară și terțiară. Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară. Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a agravării bolilor, recidivelor și a complicațiilor îmbolnăvirilor. Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somatofuncționale ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie și/sau psihică.

3 Istoric Egiptul antic, exercițiile fizice - chiar din școală - gimnasticii, atletismului și sporturilor de luptă (Celebrele fresce de la Beni-Hassan i.H.) India antică, istoria copilăriei lui Guatama (Buddha) prezintă formele generale de educație ale tinerilor din clasa nobiliară: lupte, sărituri, alergări și înot. China antică se practicau: înotul, aruncarea cu piatra și scrima cu sabia. medicul Kong-Fu (prima dinastie) a creat un sistem de educație fizică medicală pe care împaratul l-a introdus în ritualul religios. (bolile își au originea în anumite "congestii și paralizii" ale organelor și pot fi înlăturate prin exerciții fizice + gimnastică respiratorie). Exercițiile se pot practica din poziții variabile ale corpului- tratamentul unor boli: obezitate, guta, litiaza renală, dureri musculare. Grecia antica, poemele homerice sunt izvorul esențial al practicării exercițiilor fizice. Grecii au creat cuvântul gimnastică pentru a desemna cu un nume generic totalitatea exercițiilor fizice, practicate cu scopul întreținerii sănătății și înfrumusețării vieții spirituale. Herodicus a elaborat normele gimnasticii igienice și terapeutice, exercițiile fizice să fie conduse de profesori educați științific, denumiți gimnaști.

4 Istoric Hipocrat (secolul IV i.H.) - studiu atent asupra efectelor fiziologice ale gimnasticii și masajului, sănătatea ="un echilibru între exercițiile corporale și alimentație". Este primul care sesizează relațiile mișcare-mușchi, imobilizare-atrofie musculară, valoarea exercițiului fizic pentru recâștigarea forței musculare. Galenus (secolul II p.H.) a scris trei cărți despre exerciții fizice, legătura dintre gimnastică și igienă. Cunoaștere a mecanicii corporale, el dă sfaturi practice pentru dezvoltarea anumitor mușchi. Antylos, celebru medic grec (secolul II p.H.) este întemeietorul gimnasticii terapeutice Philostrat, Theon, Platon, Aristotel Romanii considerau că exercițiul fizic este bun doar pentru sclavi, au apreciat că gimnastica a contribuit la declinul Greciei. Creștinismul a accentuat reținerile față de exercițiul fizic. Totuși medicii au înțeles valoarea lui și au continuat să-l promoveze. Asclepiades considerat părintele gimnasticii medicale la Roma; aplică exercițiile fizice în tratamentul insomniilor. Cornelius Celsius exercițiul fizic în refacerea bolnavilor cu hemiplegie și "alte paralizii". Caelius Aurelianus, cartea sa "Despre bolile cronice“: tehnicile exercițiilor terapeutice recomandate în: paralizii, reumatism și postoperator Noțiuni de: kinebalneologie, suspensii, kinetoterapie prin greutăți și scripeți, readaptare. Cristobal Mendez este autorul primei carți tipărite despre gimnastică, Hieronimus Mercurialis, profesor la Padova, tipărește cartea "De arte gymnastica", reeditată de șapte ori. Opera sa valorifică arta gimnasticii după concepția greacă: reguli pentru practicarea unor jocuri, reguli de igienă: consumul de alimente și băuturi, recomandări de gimnastică ortopedică. o serie de idei, care au influențat tot ce s-a scris în deceniile următoare: orice individ sănătos trebuie să execute cu regularitate exerciții fizice; pentru sedentari sunt obligatorii (ideea profilaxiei); pentru bolnavi exercițiile trebuie dozate și selecționate, astfel încât să nu agraveze boala (ideea selecționării și dozării exercițiilor); Exercițiile trebuie practicate și în perioada de convalescență (ideea recuperării funcționale); Exercițiile se vor prescrie individual (ideea individualizării tratamentului); Exercițiile vor viza atât părțile corpului afectate de boală, cât și întregul organism (ideea unității de mișcare).

5 Istoric Clement Tissot (sec XVIII) promotorul tehnicilor terapiei ocupaționale. Pehr Henrik Ling (sec XIX, fost maestru de scrimă) realizează, la începutul sec. al XlX-lea, o adevărată kinetoterapie științifică. Europa și America de Nord adoptă "metoda suedeză" de gimnastică. Georges Demeny (sec XX) "metoda franceză", criticând școala suedeză, care se baza doar pe elemente anatomice "considerând omul ca pe un manechin articulat și nimic mai mult". Suedia se pun bazele mecanoterapiei, ameliorare a travaliului muscular fiziologic şi de asuplizare articulară. Jonas Gustav Wilhelm Zander, influenţat de conceptele lui Ling, o suită de 71 de aparate mecanice, acţionate de forţa musculară a pacientului prin intermediul pârghiilor şi contragreutăţilor, sau de o forţă motrică externă sau de propria greutate a corpului. Olive Guthrie-Smith- „suspensoterapia”, exerciţii prin suspendarea corpului de un cadru metalic prin intermediul unor chingi, gravitaţia eliminată. exerciţiile în acest cadru-cuşcă metalică- introducerea rezistenţelor elastice formate din arcuri sau benzi de cauciuc, „terapie cu arcuri” (springtherapy), la care adaugă deja şi nişte scripeţi cu contragreutăţi ROMÂNIA Dr. L. C. Istrate ,1880,"Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic și social", tratează "despre proprietățile preventive și curative ale mișcării". Recomandă introducerea gimnasticii în școlile de fete, precum și practicarea gimnasticii igienice de către adulți, bătrâni și sedentari. Dr. I. Felix publică în 1903 "Istoria igienei", în care prezintă efectele gimansticii asupra inimii, plămânilor etc. Recomandă introducerea gimnasticii în școli, ca disciplină obligatorie pentru copii de peste 14 ani. Kinetologia medicală, până de curând gimnastica medicală sau cultura fizică medicală s-a dezvoltat ca disciplină de învățământ - Institutul Național de Educație Fizică înființat în 1922 și devenit - după câteva schimbări ale titulaturii -Academia Naționala de Educație Fizică, iar din 1990 Academia Națională de Educație Fizică și Sport. (Francisc Rainer și Theodor Palade, care au fundamentat anatomo-funcțional mișcarea, ca formă de expresie a ființei umane) Dr. Adrian N. Ionescu fondatorul culturii fizice medicale în România, deoarece fundamentează teoretic și demonstrează practic aplicațiile exercițiului fizic în corectarea și recuperarea funcțională a deficienților, bolnavilor și convalescenților.. Este autorul unor tratate de gimnastică medicală și masaj, a căror valoare este recunoscută și astăzi

6 Obiectivele kinetoterapiei
formarea capacității de relaxare posturarea restabilirea aliniamentului normal al corpului redobândirea amplitudinii de mișcare redobândirea forței și rezistenței musculare recuperarea coordonării, controlului și echilibrului reeducarea sensibilității corectarea deficitului respirator redobândirea capacității de efort

7 Caracteristici și principii
Kinetoterapia este o terapie naturală Activă – pacientul participă activ fizic și psihic la recuperarea sa Folosește mijloace proprii – e o formă specifică de tratament Este patogenică – se opune mecanismelor de producere a îmbolnăvirilor Simptomatică – tratează manifestările clinice: durere, contractură, edem Funcțională – redă individului capacitatea de efort normală, apropiată de normal sau compensatorie Terapie psihică Terapie socială – înlătură complexele de inferioritate date de boală cu reintegrarea familială și socială a bolnavului Principii: Stabilirea precoce a diagnosticului (de medic și a obiectivelor de recuperare), programul propriu-zis realizat de kinetoterapeut Precocitatea instituirii tratamentului Progresivitatea, dozarea și gradarea efortului Individualizarea tratamentului (fcție de natura, faza bolii, reactivitatea organismului, complicațiile existente, sex, vârstă, profesie, condiții de viață, mediu Asocierea altor mijloace terapeutice Principiul conștientizării Principiul activității independente Principiul motivației

8 Efectele exercițiilor terapeutice
Creșterea nivelului de fitness Scăderea stressului Apariția senzației de bine Ameliorarea cogniției Oprirea apariției și evoluției sindromului de decondiționare al bătrânului Armonizarea creșterii și dezvoltării la copii Scăderea sindromului algic Menținerea / creșterea forței și rezistenței musculare Menținerea / creșterea flexibilității articulare Ameliorarea coordonării și echilibrului Reeducarea respiratorie Creșterea toleranței la efort

9 INDICAȚII SITUAȚII SPECIALE Vârstnici Pediatrie Copil școlar Gravide
PATOLOGIE Boli reumatice Boli neurologice Boli respiratorii Boli cardiovasculare Boli psihice Afecțiuni posttraumatice SITUAȚII SPECIALE Vârstnici Pediatrie Copil școlar Gravide climax Locație: Sala de kinetoterapie Domiciliul pacientului Patul bolnavului Aer liber/parcuri Bazine, căzi (hidrokinetoterapie)

10 Bazele fizice ale mișcării
Forţa - cea care scoate un corp din starea de repaus şi determină mişcare (forţa ca producător de mişcare) sau rezultă din mişcarea unui corp (forţa ca rezultat al mişcării unui corp, cum este cazul elasticelor întinse, a arcurilor comprimate etc). Asupra unui corp pot acţiona: o forţă ce mişcă corpul în aceeaşi direcţie cu direcţia forţei;  două forţe concomitente în direcţii diferite sau în aceeaşi direcţie (în acelaşi sens sau în sensuri diferite) care pun în mişcare corpul în funcţie de vectorul forţă rezultant Legile mişcării (studiate de Newton) exprimă relaţia dintre forţă şi mişcare: legea inerţiei = orice corp rămâne în starea sa de repaus sau de mişcare uniformă liniară dreaptă dacă nu intervine o forţă exterioară care să-i schimbe starea; (inerția corp e direct proporțională cu masa sa) Forțele sunt statice și dinamice Acțiunea statică – o forța exercită asupra unui corp o apăsare sau tracțiune, corpul își modifică forma sau volumul – deformație Acțiunea dinamică – o forță acționează asupra unui corp care se mișcă liber, aceasta va imprima corpului o accelerație

11 Centrul de greutate al corpului variază în funcție de poziție
Forța de atracție a Pământului poate fi folosită în kinetoterapie și kinetoprofilaxie ca mijloc de Ușurare a mișcării când mișcarea se desfășoară în sens gravitațional Îngreunare – mișcare în sens antigravitațional Echilibru – greutatea membrului susținută, forța de susținere fiind egală cu forța de gravitație Forțele gravitaționale acționează într-un punct al masei corpului, numit centru de greutate sau de gravitație Centrul de greutate al corpului variază în funcție de poziție Poziție ortostatică – dreptul vertebrei sacrate 2 Centrul de greutate al segmentelor – unirea 1/3 proximală cu 1/3 medie Linia de gravitație – verticală prin centrul de greutate și se proiectează în interiorul bazei de susținere: Ușor posterior de vârful suturii fronto-parietale - conductul auditiv extern - apofiza odontoidă a axisului - corpurile vertebrelor cervicale - intersectează vertebra cervicală C7 -anterior față de vertebrele toracale - intersectează curbura lombară, la nivelul vertebrei L2 - prin corpurile ultimelor vertebre lombare -prin vertebra a 2-a sacrală – ușor posterior față de centrul articulației șoldului – ușor anterior față de centrul articulației genunchiului – articulația cuboidocalcaneană Baza de susținere este aria care suportă greutatea unui corp sau obiect. în cazul corpului omenesc, reprezintă o suprafață de formă geometrică variabilă, delimitată anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea lor externă și posterior de linia călcâielor în multe situații, baza de susținere poate fi redusă: poziția stând pe un picior, pe vârfuri, în stând pe vârful unui singur picior redusă practic la un punct, în mersul pe sârmă sau în alunecarea pe patine, baza de suținere se reduce la o linie. Unghiul de stabilitate este format de proiecția centrului de greutate al corpului cu dreapta care unește centrul de greutate cu marginea bazei de susținere

12 Menținerea echilibrului unei poziții= centrul de gravitație al corpului să se proiecteze în interiorul bazei de susținere. 3 tipuri de echilibru: stabil, instabil și indiferent. Echilibrul stabil prin modificarea poziției corpului, proiecția centrului de greutate = în interiorul bazei de susținere, cel mai mare unghi de stabilitate, dispunerea centrului de greutate cât mai jos posibil și proiecția lui cât mai în centrul unei baze de susținere mari (decubit). Echilibrul instabil modificarea poziției corpului=centrul de greutate tinde să se proiecteze în afara bazei de susținere - O poziție de echilibru instabil are centrul de gravitație situat foarte sus (înalt) și o bază de susținere mică. Corpul omenesc este capabil să mențină astfel de poziții prin reflexe posturale și de echilibrare. Cu cât poziția este mai instabilă, cu atât activitatea musculară reflexă este mai mai mare. Echilibrul indiferent corpul =dezechilibrat, dar înălțimea și poziția centrului de gravitație =nemodificate. Această situație: mișcările de rostogolire și de rotație ale membrelor superioare și inferioare, executate din decubit dorsal.

13 legea acceleraţiei = schimbarea momentului corpului este proporţională cu forţa aplicată şi are loc în direcţia forţei care acţionează; Dacă pe direcția de mișcare se aplică o forță egală și de sens contrar cu forța care a produs mișcarea, corpul se oprește, cu alte cuvinte se produce decelerația. În procesul de recuperare, această situație apare frecvent, mișcarea unui segment articular fiind oprită de durerea sau contractura mușchilor antagoniști , precum și de deficitul forței mușchilor agoniști, care nu pot efectua mișcarea în amplitudine maximă. Prin efectuarea unui lucru mecanic, un corp în mișcare cu o anumită viteză își modifică starea mecanică. Fiecărei stări mecanice îi corespunde o anumită energie cinetică. Odată inițiată de kinetoterapeut, mișcarea poate fi continuată de pacient, datorită impulsului dat, după care viteza de execuție scade, făcând necesară reintervenția kinetoterapeutului. ritmul de execuție al mișcărilor - efortul poate fi gradat - măsurarea în timp a numărului de repetiții – apariția stării de oboseală. Când numărul de repetiții pe unitatea de timp crește, cu efectuarea corectă a exercițiului, efortul poate fi mărit. legea acţiunii şi reacţiunii = orice acţiune determină o reacţiune opusă şi egală. în recuperare, legea se regăsește în exerciții cu suspensie elastică realizată prin resorturi. Dacă suspendăm un membru de un resort, acesta se va alungi, până când forța sa elastică, exercitată în sus, va deveni egală cu greutatea membrului suspendat. Astfel, se va obține relaxarea membrului suspendat. Resorturile se folosesc frecvent în recuperare și pot fi dispuse în serie sau în paralel. În serie, constanta de elasticitate se împarte la nr resorturilor, solicitând o forță musculară mai mică -cazul mușchilor cu forță scăzută. resorturile sunt dispuse în paralel, constanta de elasticitate se înmulțeste cu nr resorturilor - o forță musculară mai mare – creșterea forței musculare.

14 Remarcă: Mişcarea unui corp este influenţată de prezenţa altor corpuri cu care vine în contact, rezultând frecarea ea este cea care se opune mişcării, devenind o forţă rezistivă poate fi statică (în momentul punerii în mişcare a corpului) sau dinamică (pe parcursul mişcării corpului), prima fiind cea mai mare. definirea unor noţiuni ca: forţa = masa x acceleraţia; 1 Newton (N = 1 kg x 1 m/s2); lucrul mecanic = realizat de forţa ce acţionează asupra corpului pe care-l deplasează pe o anumită distanţă; 1 Joule (J = 1 N x 1 m); energia = capacitatea unui corp de a produce lucru mecanic; puterea = viteza cu care se efectuează un lucru mecanic (timpul în care o forţa efectuează un lucru mecanic);1 Watt (W = 1 J / 1 s).

15 Pârghii în fizică, pârghia este o bară rigidă, care se poate roti în jurul unui punct de sprijin și asupra căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă numită forță rezistentă (R) și forța cu ajutorul căreia este învinsă forța rezistentă, numită forță activă (F). După dispunerea forței active (F) și a celei de rezistență (R) față de punctul de sprijin, distingem 3 tipuri de pârghii: pârghii de gradul I, în care sprijinul este situat la mijloc, între punctul de rezistență și cel de forță. Acestea sunt pârghii de echilibru. (articulație atlantooccipitală și coxofemurală) pârghii de gradul II, în care rezistența este situată la mijloc, între punctul de sprijin și cel de forță=rare: articulația talocrurală în poziția stând pe vârful piciorului Pârghie de gradul III în care forța este situată la mijloc, între punctul de rezistență și cel de sprijin, cele mai răspândite în organism; acționează cu pierdere de forță și câștig de deplasare, fiind deci pârghii de viteză: articulația cotului

16 Scripeți Scripeții, oferă posibilitatea unei mișcări de rotație continuă. Scripetele este format dintr-o roată, cu șanț pe muchie, mobilă în jurul axului care trece prin centrul său. Prin șanțul scripetelui trece un cablu, o coardă Scripetele poate funcționa fix sau mobil. Scripetele fix are cârligul acroșat în punct fix. La un capăt al corzii acționează forța activă (F) = mușchiul care realizează mișcarea, iar la celălalt forța de rezistență (R)= greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează, eventual o greutate standard. Scripetele mobil are cârligul fixat de segmentul de membru care trebuie mobilizat (R), coarda are un capăt fixat într-un punct de acroșaj, iar la celălalt capăt acționează forța activă Brațul forței rezistente = raza scripetelui (AB), iar brațul forței active este =2x raza scripetelui forța activă =2 x mai mică decât forța rezistentă pe care o echilibrează. scripetele mobil poate fi utilizat în automobilizări efectuate de mușchi cu forță scăzută. Se pot realiza și asocieri între un scripete fix și unul mobil→scripete compus care utilizează avantajele oferite de scripetele mobil.

17 Plan înclinat Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forței de greutate (G), a corpului sau segmentului, după o direcție paralelă (Gt=F=mg sinα) cu planul și una perpendiculară (Gn) pe acesta. este necesară doar învingerea componentei tangențiale a greutății E necesară învingerea unei forțe mai mici decât greutatea corpului sau segmentelor de mobilizat. planul înclinat se folosește ca mijloc de scădere a intensității efortului.

18 Bazele anatomo-funcționale ale mișcării
Planuri și axe de mișcare Poziția anatomică Membrele superioare apropiate de părțile laterale ale trunchiului, coate extinse, mâini în supinație, degete inclusiv police extinse, membre inferioare apropiate, genunchii extinși, picioarele în unghi drept pe gambe, călcâiele apropiate, vârfurile apropiate sau depărtate la un unghi de maxim 45°. Planurile anatomice sunt suprafețe, care secționează imaginar corpul omenesc sub o anumită incidență. Fiecare mișcare intersectează un plan. frontale, dispuse paralel cu fruntea, deci vertical și latero-lateral; împart corpul într-o parte anterioară și una posterioară; ½ ant= ½ post→ medio-frontal; sagitale, dispuse vertical și antero-posterior; împart corpul într-o parte dreaptă și una stângă; (½ dr= ½ stg → medio-sagital) transversale, dispuse orizontal și paralel cu solul; împart corpul într-o parte superioară și una inferioară; ½ super= ½ infer → medio-transversal. Axele se formează prin intersectarea a 2 planuri. Astfel, se descriu: axul vertical: la intersecția planului frontal cu cel sagital; axul sagital (antero-posterior): la intersecția planului sagital cu cel transversal; axul frontal (transversal): la intersecția planului frontal cu cel transversal.

19 Articulația Articulaţia- ansamblul părţilor moi prin care se unesc oasele vecine. Din punct de vedere al modului de unire articulaţiile pot fi: Fibroase (sinartroze)- legate prin ţesut conjunctiv, puţin mobile datorită congruenţei strânse cu suprafaţa osoasă: articulaţia craniului, articulaţiile interapofizare vertebrale Cartilaginoase (amfiartroze)-legate prin fibrocartilagiu: simfizele (pubiană), articulaţiile intervertebrale (fibrocartilagiu discal). Sinoviale (diartroze) – legate prin capsulă, printr-o cavitate de suprafeţele articulare, numite diartroze, ce au mobilitate mare de mişcare . După forma capetelor osoase : Articulaţii plane- artrodii-articulţiile oaselor carpului, tarsului. Articulaţii sferoide-enartroze- cu o faţă articulară sferoidă şi alta concavă ca o cupă- articulaţia coxofemurală, scapulo-humerală. Articulaţii cilindroide ( balamale)- trohleară (cot), trohoidă (articulaţia radiocubitală superioară). Articulaţii elipsoide cu cap condilian- articulaţia genunchiului. Articulaţii selare- cu o suprafaţă concavă şi una convexă - articulaţia trapezometacarpiană a policelui. După gradul de libertate al mişcării: Gradul I de libertate - articulaţiile plane, cilindrice, elipsoide Gradul II de libertate - articulaţiile selare Gradul III de libertate - articulaţiile sferoide

20

21 Structura diartrozelor
cartilaj hialin- acoperă capetele osoase, este mai gros în zonele de presiune, ca şi în centrul capetelor articulare sferice. Nu are vascularizație proprie, hrănindu-se din vasele osului subcondral. burelet fibrocartilaginos în special la enartroze ( cavitatea glenoidă, cavitatea cotiloidă ). capsula articulară are 2 straturi: extern, fibros şi intern, sinovial. Se prinde de epifiză, periost, burelet, întărită de fascicule fibroase, denumite ligamente capsulare sub tendon şi sub musculatura periarticulară este extrem de subţire şi formează funduri de sac. Capsula are numeroase terminaţii nervoase senzitive, proprioceptori specializaţi (baro şi mecanoreceptori), fibre simpatice postganglionare, cu rol vasomotor. Sinoviala este strat conjunctivohistiocitar, care tapetează intern capsula, formând, în afară de fundurile de sac spre exterior, o serie de pliuri interne, intraarticulare, bine vascularizate (vilozităţi sinoviale). Lichidul sinovial este produs de membrana sinovială, de transsudatul plasmatic şi de produşi de descuamare sinovială şi cartilaginoasă. Rolul său este de a îmbiba porozitatea cartilajului, de a curăţa cavitatea articulară de detritusuri şi de a lubrefia cavitatea articulară. Ligamentele paraarticulare conferă rezistenţa şi stabilitatea articulară, participă la ghidarea mişcării, blocând excesul de mişcare şi regularizând forţa musculară. Au o bogată reţea de terminaţii nervoase.

22

23 Mușchiul Este elementul motor al mişcării. În corpul omenesc sunt peste 430 de muşchi striaţi, de diferite tipuri: scurţi, lungi, laţi, inelari, subţiri şi groşi. În funcţie de modul în care se prind pe tendon, muşchii pot fi: -muşchi plaţi, cu fibrele musculare paralele: m. fesier, sternocleidomastoidian, croitor -muşchi fusiformi: bicepsul brahial -muşchi penaţi sau peniformi, cu fibrele musculare convergente spre o latură a tendonului. Aceştia pot fi: unipenaţi (extensorul lung al degetelor), bipenaţi (lungul peronier), multipenaţi (deltoidul), circumpenaţi (tibialul anterior) -muşchi radiali sau triunghiulari, ale căror fibre musculare diverg de la punctul de origine pe o suprafaţă largă: lungul adductor Din punct de vedere structural este format din: corpul muscular, tendonul joncţiunea tenomusculară tecile sinoviale bursele seroase anexe.

24 Corpul muscular este învelit de un manşon conjunctiv-perimisiyium extern- desparte în fascicule groase şi subţiri prin septuri conj perimisyum-ul intern sau endomisyium-ul. Fiecare fascicul cuprinde de fibre musculare. Fibra musculară reprezintă celula musculară, formată din: Sarcolema-membrana celulei musculare, cu o grosime de A, Sarcoplasma este o protoplasmă nediferenţiată, reprezentată cantitativ mai mult în muşchii roşii, care se contractă lent şi obosesc greu (muşchii oculari, respiratori) şi mai puţin în muşchii albi, muşchi care se contractă repede şi obosesc rapid. Miofibrilele sunt singurele elemente contractile ale muşchiului, orientate de-a lungul celulei musculare, paralele între ele, dând aspectul tigrat prin alternanţa de zone întunecate cu zone clare.

25 Proteinele musculare se clasifică în:
Sarcomerul –unitatea contractilă - este cuprinsă între 2 linii Z, care se inseră pe faţa internă a sarcolemei, trecând prin toate miofibrilele şi legându-le Miofibrilele: miofilamente de miozină şi actină, aranjate longitudinal, care determină discul întunecat anizotrop A format din miozină şi discul clar izotrop I format din actină. Fiecare moleculă de miozină este înconjurată de 6 molecule de actină. Mitocondriile sarcoplasmatice, numite şi sarcozomi, sunt dispuse în jurul nucleiilor, plăcilor motorii şi între elementele contractile, fiind purtători de echipamente enzimatice celulare, ce metabolizează acidul piruvic până la H2O şi CO2. Reticulul sarcoplasmatic este un sistem canalicular longitudinal (sistemul tubular L), care la nivelul joncţiunii dintre discul clar şi cel întunecat, prezintă o dilataţie, sub formă de cisternă. Din sistemul tubular T, desprins din sarcolemă, porneşte un canalicul ce se inclavează între două cisterne, formând împreună triada descrisă de Palade. Fiecare sarcomer are câte două triade Proteinele musculare se clasifică în: proteine sarcoplasmatice (mioglobina, enzimele) proteine miofibrilare (miozina, actina) proteinele formaţiunilor subcelulare proteinele stromei

26

27 Cele mai cunoscute sunt proteinele miofibrilare:
1.Miozina este o moleculă cu lungimea de 1600 Å şi grosimea de 20Å, dispusă în filamente groase în discurile întunecate, fiind formată din două fragmente. meromiozina uşoară (LMM-light meromzozin) care are orientare longitudinală meromiozina grea (HMM-heavy meromyozin), dispusă sub formă de punţi transversale, are activitate ATP-azică (hidrolizează ATP) şi împreună cu actina formează actomiozina. 2.Actina este o moleculă globulară, situată în filamentele discurilor clare între zona H şi linia Z, pe care se prinde. Actina globulară –AG- prin polimerizare se transformă în actină fibrilară-AF-(molecule sferice dispuse în lanţuri ce se autoînfăşoară helicoidal), interacţionând în această formă cu miozina 3. Tropomiozina este un filament alungit, în jurul căruia se înfăşoară spiralele helicoidale ale lanţurilor monomerice de actină. Ea face parte din structura filamentelor de actină, stabilizând-o şi polimerizând-o, menţinând starea de contracţie a muşchiului- starea de tetanos muscular. 4. Troponina facilitează interacţiunea actină-tropomiozină, fiind dispusă în grămezi biloculare la fiecare jumătate de spiră a lanţului de actină

28 Din punct de vedere structural și funcțional muşchii se clasifică în:
muşchi tonici, de tip I - în general muşchi extensori- antigravitaţionali proximali sar o articulaţie au tendoane late se contractă lent şi obosesc greu. fibre predominant roşii, bogate în mioglobină activitatea tonică se datorează motoneuronului alfa (mic) din coarnele anterioare au mai multe sinapse. răspunsul tonic este de intensitate redusă, dar de lungă durată, necesită un consum energetic mic, motiv pentru care obosesc greu.

29 muşchi fazici, de tip II - în general muşchi flexori
muşchi superficiali sar două articulaţii au tendoane lungi realizează contracţii rapide şi obosesc uşor. au fibre predominant albe, sărace în mioglobină, mitocondrii , enzime oxidative. stimulul nervos este transmis de motoneuronul alfa (mare) contracţii rapide (există doar o sinapsă) → cheltuiala energetică mare→obosesc repede.

30 Tendonul organ fibros, rezistent, inextensibil, format din fascicule conjunctive (fibre de colagen), legate prin substanţă fundamentală, printre care se găsesc celule tendinoase-tenocitele. Septurile conjunctive care separă fasciculele tendinoase=peritendonul intern, desprinzându-se din peritendonul extern. Unele tendoane, care străbat canale osteofibroase, se învelesc cu teci sinoviale, formate dintr-o foiţă viscerală, pe tendon, şi o alta parietelă, pe canalul osteofibros. Bursa seroasă, cu rol similar tecii sinoviale, se dezvoltă în zonele în care muşchiul sau tendonul sunt predispuse la leziuni prin frecare sau presiune intermitentă şi conţine un lichid lubrefiant, asemănător lichidului sinovial. Nervul Nervii musculaturii striate conţin fibre mielinizate de diferite diametre (2-20μ). 40% din fibrele nervoase ale muşchiului =fibre aferente senzitive 60% din fibrele nervoase =eferente, motorii, Nervii motori conţin şi fibre simpatice, neparticipând la inervarea fibrei musculare. Joncţiunea mioneuronală Muşchiul are inervaţie plurisegmentară, având ramuri de la 2 sau mai mulţi nervi spinali, care se ramifică înainte şi după penetraţia muşchiului. La suprafaţa fibrei musculare axonul formează o arborizaţie terminală.

31 Sinapsa neuromusculară (joncţiunea mioneuronală)
1. partea presinaptică, terminaţia axonului demielinizată, care conţine neurofibrile, mitocondrii, vezicule, dilataţii sinaptice ce conţin Ach (într-un buton terminal sunt mil vezicule) 2.   fanta sinaptică reprezintă spaţiul dintre axoplasmă şi sarcoplasmă 3. aparatul subneuronal: terminaţiile nervului sunt prinse în nişte şanţuri pe suprafaţa membranei sarcoplasmei care este plicaturată în palisadă ca nişte spini Fibrele musculare albe au o singură joncţiune mioneuronală, iar cele roşii au mai multe.

32

33

34 Motricitatea voluntară
Mișcarea voluntară, ideokinetică, este aleasă de subiect și adaptată unui scop precis Agoniștii sunt mușchii ce inițiază și produc mișcarea, motiv pentru care se mai numesc "motorul primar". Antagoniștii se opun mișcării produse de agoniști; au deci rol frenator, reprezentând frâna elastică musculară, care intervine de obicei înaintea celei ligamentare sau osoase. când agoniștii lucrează, tensiunea lor de contracție este egalată de relaxarea antagoniștilor, care controlează efectuarea uniformă și lină a mișcării, prin reglarea vitezei, amplitudinii si direcției; când tensiunea antagoniștilor crește, mișcarea inițiată și produsă de agoniști încetează. Interacțiunea dintre agoniști și antagoniști mărește precizia mișcării, cu atât mai mult cu cât este angrenat un nr mai mare de mușchi. Cu cât relaxarea antagoniștilor este mai mare, cu atât mișcarea este mai rapidă și mai puternică Sinergiștii sunt mușchii prin a căror contracție acțiunea agoniștilor devine mai puternică. Sinergiștii - precizie mișcării, prevenind apariția mișcărilor adiționale, secundare, pe care agoniștii au tendința să le producă, simultan cu acțiunile lor principale. Intervenție involuntară Fixatorii acționeaza involuntar și au rolul de a fixa acțiunea agoniștilor, antagoniștilor și sinergiștilor. Fixarea nu se realizează continuu, pe întreaga cursă de mișcare a unui mușchi. Fixatorii, au mai curând rol dinamic, ca și sinergiștii. activitatea mușchilor fixatori =75% din activitatea musculară normală zilnică

35 Nr motoneuronilor, care corespund unui mușchi este variabil.
Mișcări mai fine, de precizie - nr de fibre musculare inervate de respectivul motoneuron este mai mic. La sinapsa neuromusculară sosesc terminaţiile cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul în coarnele anterioare medulare. Neuronul motor alfa 1 -motoneuron alfa fazic- celulă mare cu axon gros, conducere rapidă (60-100m/s), ce determină contracţia fazică şi dă terminaţii la fasciculele musculare fazice (albe) Neuronul motor alfa 2-motoneuronul alfa tonic- este o celulă mică, cu axon subţire, conducere lentă, care trimite terminaţii spre fasciculele musculare roşii, tonice. La neuronul motor medular şi sinapsa neuromusculară, denumită de Sherrington „calea finală comună”, ajung fibrele terminale din căile descendente din cortex, diencefal, trunchi cerebral, cerebel: calea piramidală, extrapiramidală, căile cerebeloase descendente.

36 axonul motoneuronului alfa contribuie la formarea nervului spinal (rahidian)
Nervul spinal este format din rădăcini, trunchi şi ramuri terminale. Axonii motoneuronilor din cornul anterior formează rădăcina anterioară, cu fibre eferente de diferite tipuri: fibrele mielinice groase, axonii motoneuronilor alfa şi mijlocii, axonii motoneuronilor gama ce asigură inervaţia fusului neuromuscular fibre mielinice subţiri-fibre vegetative preganglionare rădăcina posterioară este senzitivă, formată din fibre aferente. Pe traseul ei se află ganglionul spinal ce conţine protoneuronul senzitiv. Rădăcina posterioară are fibre mielinice şi amielinice: fibre mielinice groase (tip I) 12-20μ cu conducere rapidă, responsabile de transmiterea proprioceptivă fibre mielinice mijlocii (tip II) 12-5μ cu conducere mai puţin rapidă, responsabile de transmiterea proprioceptivă şi tactilă fibre mielinice subţiri (tip III) 2-5μ cu conducere lentă, responsabile de sensibilitatea somatică tactilă şi termică. fibre amielinice subţiri (tip IV) 0,3-1,3μ responsabile de sensibilitatea dureroasă viscerală

37

38 Rădăcina anterioară formează împreună cu cea posterioară trunchiul nervului, devenind de la acest nivel un nerv mixt. La ieşirea din gaura de conjugare se desprinde o ramură recurentă, care pătrunde în canal, numită ramura spinovertebrală Luschka. Trunchiul nervului spinal se împarte apoi în două ramuri, de asemenea mixte: ramura anterioară care inervează regiunile anterioară şi laterale ale trunchiului, abdomenului, precum şi membrele ramura dorsală care se distribuie musculaturii şi pielii spatelui Motoneuronul alfa reprezintă deci unica legătură între musculatura voluntară şi centrii de comandă ai mişcării, fie prin arcul spinal reflex simplu, fie prin releele superioare.

39 Clasificarea fibrelor nervoase în funcţie de viteza de conducere:
Fibre A cu axoni mielinizaţi, diametrul cel mai mare. Are 4 subgrupe: alfa(v= m/s)-fibre motorii şi proprioceptive; beta (v=30-70 m/s)-fibre ale sensibilităţii tactile şi ale musculaturii netede; gama (v=15-40 m/s)- fibre ale fusurilor musculare; delta (v=5-20 m/s)-fibre rapide ale sensibilităţii dureroase. Fibre B (v=3-15 m/s), cu axoni mielinizaţi şi cu un diametru sub 3μ- fibre vegetative preganglionare şi vegetative aferente. Fibre C (v=0,5-2m/s), amielinice, cu diametru de 0,5-1 μ, fibre cu conducere lentă a durerii, care se găsesc şi în fibrele vegetative postganglionare.

40 Motricitatea reflexă Mișcarea reflexă este realizată prin contracție musculară involuntară (dar conștientizată) ca răspuns la un stimul senzitiv-senzorial adecvat. Se bazează pe arcul reflex, care este organizat în sistem de buclă închisă, fiecare mișcare activă fiind controlată de sistemul aferent prin feed-back. Arcul reflex elementar este format din următoarele elemente componente: receptorul specific diferențiat sau terminația nevoasă liberă; calea aferentă (senzitivă) reprezentată de fibre senzitive, care culeg informațiile de la receptorii periferici și se îndreaptă către unul sau mai mulți neuroni senzitivi; transportă influxul nervos exteroceptiv cutanat și proprioceptiv, conștient și inconștient, centrii nervoși, situați în coarnele anterioare ale măduvei spinării, reprezentați de motoneuronii α și γ; calea eferentă (motorie) reprezentă de fibre motorii, respectiv axoni, care transmit comanda.

41

42

43 C.m.simplu arc reflex - reflexul miotatic, 2 neuroni:
senzitiv, cu corpul celular situat în ganglionul spinal motor, cu corpul celular în coarnele ant ale măduvei spinării. Major. mișcărilor reflexe se produc cu participarea mai multor neuroni intercalari, de aceea prezintă o latență direct proporțională cu nr acestora Receptorii sunt formațiuni diferențiate pentru detectarea și recepționarea variațiilor energetice, din afara sau din interiorul organismului, cu rol de impuls nervos. în fcție de localizare sunt clasif: proprio-, extero- și interoceptori. Pentru mișcarea reflexă import: proprioceptorii și exteroceptorii Proprioceptorii (receptorii kinestezici) se găsesc în musc scheletică, tendoane, articulații, labirint și sunt implicați în reglarea fcț motorii.=mecanoreceptori, care semnalează viteza, tensiunea și gradul de scurtare al mușchilor. Au fost sistematizați în: Receptori musculari: fusurile neuromusculare și organele tendinoase Golgi. Receptori articulari: corpusculii Ruffini, Golgi - Mazzoni și corpusculii Vater-Pacini.

44 Labirintul

45 Receptorii musculari fusurile neuromusculare sunt dispuse printre fibrele striate în tot corpul mușchilor striați și au dispoziție paralelă cu fibrele musculare. sunt activate de rata de variație a lungimii fibrelor musculare striate propriu-zise, numite extrafusale Fiecare fus conține intre 3-12 fibre musculare mici, specializate, numite intrafusale Fibrele intrafusale sunt de doua tipuri: cu sac nuclear și lanț nuclear Fiecare mușchi conține un nr variabil de fusuri neuromusculare, dependent de gradul de automatism al mușchiului. M voluntari, respectiv m fazici, albi au cea mai  concentrație de fusuri neuromusculare, în timp ce m antigravitaționali, posturali, tonici, roșii, detect rapid modificările poziției corpului, au nr ↑. Mușchii bogați în fusuri neuromusculare participă predominant la activități reflexe, automate, iar cei săraci contribuie la activități predominant voluntare. Organul tendinos Golgi este o formațiune musculo-tendinoasă mai puțin frecventă, bine reprez în mușchii cu contracție lentă, format dintr-un fascicul de fibre înconjurat de o capsulă conjunctivă, fusiformă, situată imediat sub joncțiunea musculo-tendinoasă. Este un receptor pasiv, dispus în serie cu fibrele contractile detectectează tensiunea aplicată pe fibrele tendonului, în timpul contracției musculare; E un sistem de protecție, fiind capabil să se opună unor întinderi violente sau să suprime o contracție musculară foarte intensă, ce riscă să deterioreze articulația mobilizată.

46

47 Receptorii articulari
Terminațiile Ruffini în țes conj al capsulei articulare și suportă deformările produse în direcțiile de mobilizare a articulației. sensibili la schimbările de poziție si direcție ale mișcării, detect presiunea intraarticulară. Activarea lor prin contracțiile mușchilor cu inserție periarticulara, la unghiuri ale pieselor articulare cuprinse între 15-30°.; Corpusculii lui Golgi și Mazzoni în ligamente funcțion ca și corpusculii Ruffini, numai că unghiul de activare este mai important. Corpusculii Vater-Pacini în nr mic în capsula articulară se activează când articulația este imobilă, considerați veritabili detectori ai accelerației. receptorii articulari: statici (corpusculii lui Ruffini), care informează asupra poziției segmentelor articulare ale trunchiului și membrelor; dinamici (corpusculii lui Vater-Pacini), responsabili de senzația de mișcare și accelerație balistică a segmentelor membrelor. Receptorii articulari responsabili de inducerea senzației kinestezice participă la coordonarea mișcării. Alterările sau ablația capsulei articulare pot determina tulburări de coordonare, de exemplu tulburări de mers. Receptorii articulari sunt sensibili la stimulii nociceptivi (dureroși) și pot genera contracturi musculare cu imobilizarea articulațiilor în poziții antalgice, cel mai adesea în flexie.

48 Exteroceptorii includ o varietate largă de structuri specializate
De interes doar receptorii cutanați sunt de natură variată și depind de tipul sensibilității pe care o detectează: mecanoreceptorii sunt sensibili la atingerea și deformarea mecanică a pielii: discurile Merkel, situate în derm; corpusculii Meissner, situați în vârful papilelor dermice au cea mai mare densitate la nivelul pulpelor degetelor mâinilor și picioarelor, cât și la față (buze); corpusculii Pacini dermul profund; Terminațiile libere se găsesc cu precădere în regiunea piloasă. termoreceptorii sunt detectori ai temperaturii: Krause pentru rece și Ruffini pentru cald. Corpusculii Krause sunt de 7-8 ori mai numeroși decât receptorii pentru cald. Termoreceptorii sesizează, alături de terminații nervoase libere, variațiile temperaturii.

49

50 A- corpuscul Ruffini, B- fibre nervoase libere, C- corpuscul Pacini, D- corpuscul Meissner, E- disc Merkel

51 Căile nervoase aferente
Pt receptorii musculari pornesc -fusul muscular şi organul Golgi.(ramificații dendritice ale neuronilor senzitivi din ggl spinali și omologii lor cranieni). Fibra Ia sau fibra aferentă AI primară care porneşte de la receptorul ecuatorial al fibrei intrafusale de tip sac sau lanţ nuclear (formaţiunea anulospirală). Fibra IIa sau fibra aferentă secundară AII porneşte de la formaţiunile Ruffini, care sunt juxtaecuatoriale, în special cele tip lanţ nuclear. Fibra Ib pleacă de la organul tendinos Golgi

52 Centrii nervoși sunt situați în coarnele anterioare ale măduvei spinării, fiind reprezentați de corpii celulari ai motoneuronilor α și y, α1-y1 fazici considerați centrii mișcării și α2-y2 tonici, considerați centrii tonusului. Motoneuronii α1 fazici sunt supusi unor influențe: facilitatorii, provenite pe calea aferențelor fusale și eferențelor supramedulare inhibitorii locale, provenite pe calea aferențelor lb de origine tendinoasă sau a circuitului Renshaw și eferențelor supramedulare Prelungirea centrală, axonală a neuronilor senzitivi, la care ajung fibrele aferente la din ganglionii spinali, intră în maduva spinării, urcă sau coboară câteva segmente medulare sau rămâne la același nivel, realizând sinapsa cu motoneuronii α1 fazici homolaterali sau heterolaterali prin colaterale. Ramificația axonală a neuronilor senzitivi din ganglionul spinal, la care ajung aferențele IIa, intră în maduvă și se termină pe celulele din coarnele posterioare - neuronii intercalari, iar aceștia la rândul lor cu motoneuronii α2 tonici, implicați în contracțiile tonice. Atât fibrele senzitive primare la monosinaptice, cât și cele IIa polisinaptice au acțiune facilitatorie pe agoniști și inhibitorie pe antagoniștii de aceeași parte. Ramificația axonală, la care ajung aferențele lb, intră în măduvă și face sinapsă cu motoneuronii α1 fazici ai mușchilor agoniști, pe care îi inhibă și excită agoniștii controlaterali, realizând așa-numita "reacție miotatică inversă".

53 Căile nervoase eferente
care de la motoneuronii cornului anterior ajung în muşchi prin: Fibra A alfa reprezintă axonul motoneuronului alfa care ajunge la placa motorie a fibrei musculare extrafusale Fibra A gama dinamic = axonul motoneuronului γ1 dinamic care ajunge pe zona polară a fibrei intrafusale Fibra A gama static reprezintă axonul motoneuronului γ2 static care ajunge în zona juxtaecuatorială a fibrei intrafusale, în vecinătatea corpusculilor Ruffini. Fibre beta care pornesc de la motoneuronii cornului anterior şi ajung probabil atât la fibrele extrafusale cât şi la fibrele intrafusale.

54

55 Conexiunile corn anterior medular-muşchi formează un sistem funcţional foarte bine autoreglat. În cadrul acestui sistem bucla gama este cea mai bine cunoscută. Ea este formată din: motoneuronul gama-fibra A gama-fibra intrafusală-terminaţia anulospirală-fibra Ia-protoneuronul senzitiv spinal-motoneuronul alfa tonic.

56 Bucla γ este formată din motoneuronii γ din coarnele posterioare, ai căror axoni se termină prin plăci motorii pe fibrele intrafusale. Bucla începe pe motoneuronul γ și se poate închide pe motoneuronul α, realizand un feed-back negativ. Dacă arcul s-ar închide tot pe γ, ar determina un tetanos permanent, incompatibil vieții. Bucla γ reglează activitatea aferentă a fusului neuromuscular și primește influențe din formațiuni nervoase centrale, mai ales forma-țiunea reticulată. De aceea, motoneuronii γ își continuă activitatea și în absența aferențelor proprioceptive periferice, realizând astfel efect facilitator asupra motoneuronilor α.

57 stretch-reflex-ul are două componente:
Semnalele senzitive → măduvă prin rădăcinile posterioare → răspuns local excitator, facilitator sau reflex sau ajung la centrii superiori nervoşi / niveluri medulare mai înalte. Măduva este sediul unor reflexe prin care se realizează întreaga activitate motorie la nivel medular. Reflexul miotatic („stretch-reflex” sau reflexul de întindere) este reflexul fusului muscular, descris de Sherrington şi este singura cale monosinaptică a unui sistem senzitivo-motor de feed-back. El este declanşat de întinderea muşchiului, respectiv de întinderea fusului muscular. Întinderea fusului muscular →excitarea receptorilor primari (terminaţia anulospirală) şi a celor secundari (eflorescenţa Ruffini) → aferenţele de tip Ia şi respectiv IIa → motoneuronul alfa homonim → contracţia muşchiului (a fibrelor extrafusale). Contracţia musculară apărută reduce întinderea muşchiului → un feedback negativ. stretch-reflex-ul are două componente: un răspuns rapid care are o latenţă foarte scurtă (30ms), dat de circuitul neuronal medular un răspuns cu o latenţă mai lungă (50-60 ms) care implică şi structurile nervoase superioare inclusiv cortexul.

58

59

60 întinderea rapidă și bruscă a mușchiului agonist declanșează stretch-reflexul, prin stimularea terminațiilor senzitive primare tip la și excită motoneuronul α1 → contractia fibrelor extrafusale ale muschiului de la care au pornit semnalele + relaxarea fibrelor extrafusale ale m antagonist.→ efect facilitator pe mușchiul agonist → tonus muscular crește stretch-reflex fazic= reacția fazică a reflexului de întindere și =ROT (reflex osteotendinos) în acelasi timp, excitatiile ajung → neuroni intercalari → motoneuronilor α ai mușchiului antagonist pe care îi inhibă. întinderea durabilă și constantă a m agonist → stretch-reflexul prin stimularea terminatiilor secundare Ila și a terminațiilor Ib de la organul tendinos Golgi → răspuns static continuu, inhibitor pentru agoniști și sinergiști și facilitator pentru antagoniști Nr de impulsuri transmise de ambele tipuri de receptori crește proporțional cu gradul de întindere. Receptorii continuă să transmită impulsurile timp de câteva minute, până la câteva zile. Pe acest efect, de ↓ a răspunsului motor, se bazează corectarea atitudinilor deficiente secundare contracturilor sau retracturilor de diverse cauze, prin aplicarea posturilor sau atelelor sau ortezelor, care se schimbă la intervale mici de timp. Acțiunea inhibitorie este mai accentuată pe mușchii tonici, decât pe cei fazici. în cazul mușchilor posturali extensori slabi posturările sau atelele nu se vor utiliza. motoneuroni α și cel corector (bucla y și circuitul Renshaw), modificat permanent și adaptat condițiilor momentane, prin influențe supramedulare, subcorticaie și corticale Circuitul Renshow: axonul notoneuron α părăsește cornul ant, dă o colaterală care se întoarce în cornul anterior →sinapsă interneuron Renshow →sinapsă cu motoneuronul de la care a plecat colaterala Acest circuit reglează nivelul descărcărilor motoneuronului, scade când devine prea intens →inhibiție tensiunea din mușchi

61 Reflexul flexor și reflexele extensoare opuse
Stimul nociceptiv (dureros) → reducere rapidă în flexie a membrului respectiv E reflex de apărare Cale: Receptori nociceptivi →aferențe →neuroni multipli intercalari →motoneuron α →eferențe motorii →m flexoare a membrului respectiv La nivel medular neuronii intercalari excită motoneuronii m extensori contralaterali →reflex extensor contralateral Există și o inhibiție a mușchilor antagoniști

62

63

64 Postura fundamentală a omului este verticală, antigravitațională.
Menținerea ei se bazează pe informațiile primite de la sistemul labirintic, pe cele vizuale, proprioceptive și exteroceptive cutanate plantare. Receptorii labirintici sunt adapți menținerii verticalității; otoliții utriculo-saculari constituie detectorul verticalei, ax la care ființa umană face continuu referință, ceea ce-i permite în ortostatism, să-și proiecteze centrul de greutate în poligonul de susținere. Atitudinea (postura) de ansamblu a corpului omenesc se realizează prin reflexe statice și statokinetice.

65 Reflexe statice A. Reacțiile de adaptare statică (reflexele de postură) intervin pentru menținerea poziției verticale, opunându-se forțelor dezechilibrante (presiuni, tracțiuni), care se exercită pe trunchi și cap, poziționând trunchiul și membrele în raport cu capul. Reflexele de postură sunt: generale, intersegmentare, segmentare și locale. Reflexele generale includ: reflexe tonice labirintice declanșate ca urmare a intervenției cuplate a canalelor semicirculare și organelor otolitice; apar în timpul deplasărilor, încercând să mențină verticalitatea corpului în raport cu capul. reflexe tonice ale gâtului apar prin mișcarea și poziția capului și gâtului; stimulează concomitent terminațiile senzitive proprioceptive din extremitatea superioară a gâtului și receptorii vestibulari. Receptorii informează centrii nervoși în legătură cu orientarea capului în raport cu corpul. Reflexele tonice ale gâtului sunt simetrice și asimetrice simetrice: flexia capului determină creșterea tonusului mușchilor flexori ai membrelor superioare și ai celor lombari, concomitent cu creșterea tonusului mușchilor extensori la nivelul membrelor inferioare; extensia capului are acțiune inversă. Asimetrice: răsucirea capului crește tonusul mușchilor extensori de partea mentonului (răsucirii) și relaxează extensorii de partea occiputului.

66

67 2. Reflexele segmentare Printre alte reflexe, această grupă include și reflexul de extensie încrucișată, care constă în contracția mușchilor extensori ai unui membru, în urma excitării căii aferente de partea opusă. Când unul din membrele inferioare este obligat să se retragă prin reflex de flexie, extensorii membrului opus se contractă pentru a asigura stațiunea bipedă. 3. Reflexele intersegmentare Cel mai important reflex din aceasta grupă este reacția pozitivă de sprijin (reflexul de extensie), care constă în extensia membrului inferior, când se exercită o presiune pe plantă. Este necesar staticii și mersului, determinând și direcția de extinderea membrului inferior, ca urmare a localizării presiunii în plantă. 4. Reflexele locale reflexul suplimentar de extensie (reacția de magnet)= extensia piciorului la contactul cu un excitant extern; reactia de susținere

68 B. Reacțiile de echilibrare (reflexele de redresare)
intervin când precedentele sunt depășite Au punct de plecare în tegument, structuri articulare, mușchi, labirint și printr-un joc continuu de contracții musculare, se opun forțelor dezechilibrante (presiuni, tracțiuni), menținând astfel, aliniamentul ortostatic. Aceste reactii produc mișcări bruște ale membrelor, care pot fi utilizate în reeducarea funcțională. Redresarea prin mecanisme complexe vestibulare, vizuale, proprioceptive și cutanate: reflexele de redresare labirintică se produc prin deplasarea fluidului endolimfatic și a otoliților în timpul diferitelor poziții ale corpului în spațiu. Semnalul informațional gravitațional determină contracția reflexă a musculaturii, redresând poziția capului și linia din prelungirea normală a direcției capului, prin reflexe proprioceptive cu punct de plecare in proprioceptorii gâtului. reflexele de redresare a corpului asupra capului apar prin excitații exteroceptoare asimetrice, care pleacă de la nivelul suprafeței de contact cu baza de susținere; reflexele de redresare corp-corp determină redresarea corpului, chiar în cazul imobilizării capului.

69 Reflexe statokinetice
Reflexele statokinetice sunt mai rapide decât precedentele. Constau din adaptări ale tonusului muscular, secundare informațiilor primite de la diverși receptori, în principal de la cei vestibulari. scop =menținerea poziției corpului și segmentelor, în timpul deplasării liniare sau unghiulare, active sau pasive Asigură stabilitatea organismului în mișcare, adaptând tonusul muscular și poziția membrelor. reflexele de accelerație și decelerație liniară apar în timpul deplasării într-un vehicul, care accelerează sau frânează brusc; reflexele de accelerație si decelerați e unghiulară se evidențiază prin apariția poziției aruncătorului cu discul; Reacția liftului constă în flexia membrelor inferioare la coborâre; Reacția de aterizare constă din adoptarea poziției pregătitoare unei sărituri.