Începuturile monahismului

Începuturile monahismului

Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim
Monahismul (μοναχος — înseamnă persoană singură/însingurată) este o veche instituţie bisericească născută în zorii creştinismului, când mulţi primiseră Evanghelia şi au dorit o viaţă desăvârşită petrecând în post şi rugăciune, renunţând la viaţa de familie şi la toate bunătăţile lumii acesteia, din dorinţa de a urma lui Hristos. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Părăsirea lumii consta în ieşirea din tot ce reprezenta societatea omenească de până atunci, pentru a se închina cu întreaga lor fiinţă lui Dumnezeu, Aceluia care S-a arătat oamenilor prin Întruparea lui Iisus Hristos, spre a se dedica unei vieți conforme cu Evanghelia descoperită de Mântuitorul, urmărind unirea deplină cu Iisus Hristos încă din această viaţă. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Rostul important pe care l-au avut monahii în lume a fost punerea în viaţă a unui creştinism authentic. Cu alte cuvinte, ţelul monahului este îndumnezeirea sa, lucrare la care sunt chemați, de altfel, toți creștinii. Prin renunţarea la cele din lume, monahul tinde către o “viaţă proiectată într-o realitate deja dată a Împărăţiei lui Dumnezeu [şi în acest mod] monahismul devine viaţă îngerească. Monahii formează o comunitate eshatologică ce realizează mai deplin şi mai desăvârşit ceea ce ar trebui să fie întreaga Biserică” (John Meyendorff, Teologia bizantină). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Împlinirea voii lui Dumnezeu, mai presus de orice altceva din lumea aceasta, este un mod de viaţă prezentat în scrierile creştin-ortodoxe, cum ar fi de exemplu Filocalia (Filocalia este o carte care cuprinde scrieri ale monahilor despre viaţa sfântă pe care au trăit-o; carte scrisă cu scopul de a folosi altor monahi, în special), Regulile monahale, Patericul, Lavsaiconul, Limonariul sau Livada duhovnicească etc. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriță, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu doar poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii Sale, ci și sfaturile evanghelice date de Mântuitorul în Evanghelie. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Temelia vieţii monahilor este aşezată pe cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos în Sfintele Sale Scripturi: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt. 5, 48). De asemenea, în egală măsură este important şi următorul îndemn dumnezeiesc: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

În traducere românească, noţiunea de monah (noţiunea de monah nu a existat în antichitate, ci aparţine Bisericii) o întâlnim sub forma călugăr, care vine din grecescul ϰαλόγερος (de la ϰαλόϛ şi γερον, bătrân frumos) posibil prin intermediul sl. kalugerŭ. Cf. bg.,sb. kaluger sau de la monos (lat. singur), ori cum scrie în DEX: “Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Monah poate fi numit acela care trăieşte singur şi adoptă „un stil de viaţă evanghelică, dedicată rugăciunii, contemplaţiei şi ascezei, în totală retragere de lume, de unde conştiinţa de pelerin a monahului, şi în deplină ascultare faţă de un părinte duhovnicesc”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Monahismul, din punct de vedere ortodox, este definit ca fiind „obştea sau tabăra creştinilor care este alcătuită numai din bărbaţi sau numai din femei care au chemare şi evlavie deosebită de a trăi mai intens viaţa creştină, conform sfaturilor evanghelice” (Arhim. Nicodim Sachelarie) şi care vieţuieşte într-un loc numit mănăstire. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Mănăstirea este „un aşezământ de rugăciune în care vieţuieşte o obşte de călugări sau călugăriţe care au făgăduit înaintea lui Dumnezeu, în cadrul slujbei solemne de intrare în monahism, să-şi petreacă viaţa în înfrânare, în sărăcie de bună voie şi ascultare necondiţionată” (Regulamentul pentru organizarea vieţii monahale..., art. 2, p. 3). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Deşi întâlnim forme de monahism şi în alte religii, începând cu asceţii păgâni (zăvorâţii din templul lui Serapis de la Memfis, dervişii, fachirii etc.) şi continuând cu monahii indieni prebudişti şi budişti, totuşi, prototipul monahismului ortodox se află în legea nazireatului (Despre legea nazireatului vezi cărţile Vechiului Testament, în mod special Numeri cap. 6). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Pomenita lege a fost aplicată în „întreaga viaţă de Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, Sfântul Prooroc Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, Dreptul Simeon, Proorociţa Ana şi Sfântul Apostol Pavel. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost, de asemenea, nazireu, cât a trăit pe pământ. Apoi, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi din primele veacuri, sub forma celibatului şi a pustniciei, ca mai apoi să se organizeze cinul monahal începând cu Sfântul Cuvios Pahomie şi să dăinuie acest mod de vieţuire, până astăzi” (Arhim. Nicodim Sachelarie). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Monahismul se referă şi la una dintre cele trei situaţii prin care cineva ajunge să fie famen. Mântuitorul vorbeşte de trei feluri de fameni, la propriu şi la figurat: „Căci sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor, unii sunt fameni pe care oamenii i-au făcut astfel, iar alţii sunt fameni, care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate să înţeleagă să înţeleagă” (Mt. 19, 12). Cei din urmă la care se referă Mântuitorul sunt monahii şi ei sunt, desigur, fameni în sens spiritual „care prin voinţă statornică şi exerciţiu spiritual continuu şi-au înfrânat complet pornirea trupului, renunţând de bunăvoie la căsătorie” (Dicţionar al Noului Testament). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Pe de altă parte, Arhim. Efrem Enăcescu spune că „monahismul este în sine, mai înalt decât starea comună a credincioşilor, nu pentru vreun ideal de viaţă diferit, căci este acelaşi pentru tot creştinul (desăvârşirea), ci pentru că în monahism, calea care duce către acest ideal este mai înaltă prin împlinirea sfaturilor evanghelice (neobligatorii)”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Originile monahismului creştin

Monahismul creştin îşi are originea în interiorul Bisericii în modelele de viaţă consacrată şi angajată totalmente în vederea idealului care urmează să fie atins, modele oferite de Hristos însuşi, de Sfânta Fecioară şi de persoane alese din istoria Vechiului şi Noului Testament. Monahismul creştin are asemănări cu forme monahale din afara spaţiului creştin, nu pentru că acelea ar fi stat la originea monahismului creştin, ci pentru că o parte a eforturilor monahale erau general-umane, fără a fi legate exclusiv de vreun anume sistem religios sau filosofic (Pr. Vasile Răducă). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Starea monahală a luat o formă de organizare mai târzie şi nu a fost considerată ca indispensabilă în constituirea corpului Bisericii de către Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli. Părintele Nicolae Dură merge pe ideea că monahismul este o „stare de voluntariat, care s-a exprimat şi afirmat până la Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), când monahii devin al III-lea element constitutiv al Bisericii, alături de mireni (laici) şi clerici”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

De aceea, nu se face menţiune nicăieri despre monahi ca atare în Biserica primelor două veacuri. Faptul că ea (starea monahală) a apărut mai târziu în istoria creştinismului este o dovadă că acest lucru a corespuns unei necesităţi a vieţii bisericeşti. Sau altfel spus „vocaţia monahală a existat, în germene, în viaţa Bisericii, chiar de la începutul acesteia. Formele ei prezente au, însă, origini istorice în anumite culturi şi tradiţii. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

În raport cu nevoile şi posibilităţile sale, fiecare biserică a elaborat diverse forme de viaţă monahală, pe care a integrat-o în propria sa lucrare pastorală, misionară şi spirituală” (Pr. Ioan Bria). Părintele V. Răducă afirmă că „monahismul a fost un fenomen general în Biserică şi mult mai vechi decât cel organizat în Egipt; în zona Asiei Mici şi a Mării Egee existau comunităţi monahale înaintea celor din Egipt, cunoscute de mama Sfântului Nicon din Italia. În acele regiuni erau, probabil, roade ale trecerii Sfântului Apostol Pavel sau roade ale şederii şi propovăduirii Sfântului Ioan Evanghelistul”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Precursori Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Mergând pe calea celei mai depline lepădări de sine, monahii au adoptat de la începutul Creştinismului rânduiala de vieţuire socială de care vorbeşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor, când nimic din avutul lor nu mai era proprietatea personală a cuiva ci toate erau "de obşte". Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Dintre precursorii vieţii monahale au fost: cel dintîi, Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preînalt (Facere 14, 18-20), care a vieţuit singur în pustiu fără a i se şti neamul; al doilea, Sfântul Ilie Tesviteanul, care a vieţuit în pustiul Horeb, tot în singurătate; al treilea, Sfântul Ioan Botezătorul care a vieţuit în pustiul Iordanului singur, fară nici o agoniseală, fară a consuma carne şi a bea vin şi care se îmbrăca cu haină de păr de cămilă (Marcu 1,6). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Despre aceştia din urmă pomeneşte şi Sfântul Grigorie al Nyssei când zice că „Ilie şi Ioan sunt vestiţi întrucât şi-au îndreptat spre Domnul dorul curat, neamestecat de nici-o patimă omenească, nefiind tulburaţi nici de dragostea de fii, nici de grija de soţie, nici de altceva care de cele trupeşti se leagă”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

La început, aceşti oameni trăiau singuri în locuri izolate sau chiar pustiuri, iar mai târziu au apărut grupuri de asceţi în jurul unui avă povăţuitor. Cu toate acestea, “în realitate nu cunoaștem foarte bine formele pe care le-a luat ascetismul creștin pe parcursul primelor trei secole și influența pe care Biserica a avut-o asupra asceților. Ceea ce este sigur este că pe parcursul secolului al treilea numărul asceților a crescut în mod considerabil și că aceștia trăind prin raportarea unora la alții au început să adopte reguli de viață comune. Ascetismul creștin este o creație originală și nu are nimic de-a face cu asceții păgânismului” (Dicţionar de Drept Canonic). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Întemeierea acestui fel de vieţuire se înrădăcinează chiar în felul de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, model de feciorie, sărăcie şi de ascultare necondiţionată faţă de Dumnezeu Tatăl, după cum a mărturisit sfântă gura Sa: „n-am venit să fac voia Mea ci voia Celui ce M-a trimis” (In. 6, 38). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Avem model pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, simbolul fecioriei şi al ascultării omeneşti faţă de Dumnezeu. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Referitor la aceasta, Sfântul Paisie de la Neamţ spunea: „Domnul nostru Iisus Hristos este oglindirea tuturor bunătăţilor şi învăţătorul lor, lumina desăvârşirii, izvorul curăţiei. Pentru că şi el s-a născut din Preacinstita Fecioară, şi însuşi din copilărie şi până la moartea cea de bună voie a trăit în curăţie şi, răstignit fiind pe cruce, a încredinţat-o pe Preacurata Fecioară, pe Maica Sa, unui ucenic feciorelnic (In. 19, 26-27). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

El însuşi a iubit sărăcia cea de bună voie. El, Dumnezeul cel bogat, s-a născut într-o iesle săracă de la o Fecioară săracă, în sărăcie a trăit în lume şi nu avea unde să-şi plece capul ( Mt. 8, 20 ). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Sărac a murit pe cruce, gol Cel ce fusese îmbrăcat în lumină ca în veşminte, „S-a smerit pe Sine, ascultător facându-Se pâna la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. 2,8). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Din această ascultare, în slăvită Biserică a lui Hristos s-au aşezat de către însuşi Dumnezeu aceste trei bunătăţi ale desăvârşirii creştineşti a călugărului, care se făgăduieşte înaintea lui Dumnezeu şi prin jurământ se leagă de adevărata curăţie şi feciorie, la sărăcia cea de bună voie şi la ascultarea nefăţarnică şi la alte virtuţi care se nasc din acestea ce sunt mai de căpetenie”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

CĂLUGĂRUL Se făgăduiește înaintea lui Dumnezeu Ascultare nefățarnică
Se leagă de adevărata curăție și feciorie Sărăcia de bună voie Ascultare nefățarnică Alte virtuți (care derivă din primele) Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

În prefaţa la Istoria monahilor din Egipt, Părintele Ioasaf Popa aminteşte de Sfântul Ioan Casian Străromânul (+430), care „pune originea monahismului chinovitic în obştea credincioşilor din Alexandria, pe care o moşteneau de la evanghelistul Marcu, primul episcop al acestei cetăţi, obştea fiind o copie fidelă a obştei credincioşilor din Ierusalim (F.A. 4, 32-35), diversificată mai apoi între cei căsătoriţi şi cei care nu se mai căsătoreau, ci se depărtau de legăturile cu lumea, numindu-se din această pricină monahi (monazonte). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Unul dintre motivele secundare în alegerea căii monahale a fost persecuţia din primele veacuri împotriva creştinilor. Monahismul a fost organizat mai apoi de unii părinţi cu o viaţă sfântă, buni cunoscători ai Sfintelor Scripturi şi mari trăitori ai adevărurilor revelate, cum ar fi: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Ioan Casian etc. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Începuturile vieţii monahale propriu-zise se situează în veacul al III-lea, iar cauzele ce au dus la apariţia monahismului nu sunt neapărat persecuţiile, ci dorinţa unora de a urma vieţii Mântuitorului, a Sfântului Apostol Pavel şi a altor îndrumători ai vieţii bisericeşti de la început în completă lepădare de sine, în sărăcie şi în castitate. Pentru a împlini mai bine această dorinţă a lor era necesară depărtarea şi izolarea lor de cei ce doreau o viaţă mai lejeră, dedicându-se înfrânării şi ascezei, în singurătate. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Vieţuind la început izolaţi, asceţii precursori ai monahismului s-au văzut obligaţi a se asocia, formând grupuri mici sau mai mari în scopul întrajutorării în cele ale traiului şi a întăririi reciproce. Acestea se întâmplau spre sfârşitul veacului al treilea şi la începutul veacului al patrulea, când încep a se forma şi a se organiza obştile monahale din diverse pustietăţi, cu precădere în Egipt numit pe drept cuvânt centrul vieţii monahale (Sfântul Paisie de la Neamţ). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) observa: "Dacă veţi merge în Egipt, veţi găsi o singurătate care întrece orice paradis; veţi întâlni sute de mii de inimi îmbrăcate în forme omeneşti; popoare de martiri, obşti de fecioare; în aceste locuri domnia lui Satan este sfărâmată, împărăţia lui Hristos este strălucitoare. Ochii voştri vor contempla oastea lui Hristos, poporul împărătesc, tabloul unei vieţi creştine. Femeile se iau la întrecere cu bărbaţii. Cerul cu corurile sale variate de stele nu egalează frumuseţea Egiptului împodobită cu atâţia monahi”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Părintele Ioasaf Popa spune că „aceste vase de lut care s-au umplut de Hristos în Egiptul secolelor al III-lea şi mai ales al IV-lea, devenind temple ale lui Dumnezeu şi uimind pe contemporanii lor prin înalta şi felurita lor petrecere duhovnicească, au fost receptate de martori oculari, care au venit, au văzut, şi au ascultat şi au pus la inimile lor tot acest dumnezeiesc miracol de trăiri duhovniceşti, unii punându-le pe hîrtie şi ajungând asfel până la noi. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Astfel, Sfântul Atanasie cel Mare (+373) scrie Viaţa Sfântului Antonie cel Mare (+356), iar Sfântul Ioan Casian scrie pe la anul 420 cele 24 de Convorbiri duhoniceşti cu 14 Sfinţi Părinţi pustnici din Egiptul anilor , precum şi Despre cele opt duhuri ale răutăţilor”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Sfântul Ioan Casian ne lămureşte că „în pustia Egiptului se pot deosebi două centre, după năzuinţele monahismului dezvoltat acolo: Egiptul de jos, spre răsărit de Deltă, centrul vieţii eremitice sau al singurătăţii, având pe Sfântul Antonie cel Mare ( ), ca îndrumător şi ca model; Egiptul de Sus, unde depărtarea de lume a luat o altă formă, sub conducerea Sfântului Pahomie cel Mare ( ), organizatorul chinovitic al vieţii mănăstireşti. Sfântul Pahomie a unit pe monahi în 11 mănăstiri, conduse de stareţi, unde lucrau şi se rugau împreună. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

La Nitria, la apus de Delta Nilului şi la Schituri la 40 de mile sud de Nitria, s-a dezvoltat a treia formă de viaţă monastică, în "lavre". Uliţe întregi sau schituri, adunări de monahi - fiecare în chilia lui -, care trăiau împreună, sub conducerea unui stareţ. Nitria, aproape de Alexandria era un fel de poartă a schiturilor”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Observăm că, practic, bazele orâduirii vieţii monahale se pun acum când începe a se cristaliza caracteristicile acesteia legate de cele trei voturi călugăreşti (ascultare necondiţionată, sărăcie de bună voie şi castitate). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Mai târziu, s-a stabilit şi modul de depunere a voturilor în două chipuri şi anume, într-un chip mai simplu (schima mică) şi într-unul mai solemn (schima mare). Sfântul Paisie Velicicovschi în al său "Cuvânt despre începutul călugăriei" vorbeşte despre făgăduinţele călugăreşti ca aparţinând chiar epocii apostolice: "[…] unii dintre credincioşii mai tineri din popor cu jurământ s-au făgăduit şi s-au legat, rugându-se şi învăţând ca să trăiască aşa fară femei, în curăţie şi sărăcia cea de bună voie şi chiar până la moarte să se afle în ascultare. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Atunci mulţi au binevoit şi au primit cu dragoste sfatul lor pentru această cinstită lucrare şi astfel apostolii au legiuit rânduiala călugărească, tunzând capetele acelora în Chendrea (Fapte 18, 18), adică în vieţuirea curată a bătrânilor [stareţilor] fără femei. Ceea ce a săvârşit şi Sfântul Pavel, tunzând patru bărbaţi (Fapte 21,23) şi pe Acvila şi pe Priscila . Iar cei ce se tundeau, nu se numeau călugări, ci robi ai lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte Dionisie Areopagitul, al optulea ucenic al Sfântului Apostol Pavel […]”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Iată că, dacă ritualul slujbei călugăriei s-a stabilit mai târziu în forma în care a ajuns până la noi, totuşi elementele esenţiale ale ei aparţin chiar Bisericii primare. Aşadar, monahismul îşi are originea în Egipt de unde a iradiat în Palestina, Capadocia, Muntele Athos şi încă din vechime a pătruns şi în Ţările Române etc. Pravila călugărească din zilele noastre a urmat traseul: Sfântul Pahomie – Sfântul Vasile cel Mare – Sfântul Teodor Studitul. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Sfântul Munte Athos Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Monahismul atonit s-a format şi s-a dezvoltat în cadrul imperiului bizantin şi din această cauză „organizarea şi dezvoltarea monahismului atonit poartă alături de chipul său călugăresc comun şi pecetea specificului pe care i l-a imprimat apoi condiţiile religioase, sociale şi politice ale Bizanţului” (Rânduielile călugăriei. Slujba înmormântării călugărilor. Regulamentul monahal). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

De aceea, comunitatea atonită are următoarele caracteristici: - are un teritoriu propriu „constituit din vechime ca proprietatea comunităţii monahale atonite şi a fost tratat ca teritoriu aparţinând organizaţiei autonome atonite [...] Împăraţii bizantini [...] sultanii turci [...] şi tratatele internaţionale au recunoscut şi reconfirmat mereu privilegiul atoniţilor de a stăpâni în mod exclusiv teritoriul Sfântului Munte”; Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

- componenţa comunităţii atonite „a fost alcătuită întotdeauna de reprezentanţi ai tuturor popoarelor ortodoxe, atât în vremea imperiului bizantin, cât şi de atunci până în zilele noastre”. Panortodoxia Athosului este un caracter imprimat de polinaţionalismul imperiului bizantin şi a fost consfinţit de întemeietorul şi organizatorul vieţii monastice de aici, Sfântul Teodor Studitul. Sfântul Teodor a recomandat „prin Canoniconul din anul 970, cât şi prin Testamentul său din anul 990, ca monahii străini să fie cinstiţi de către atoniţi, interzicând orice deosebire între călugării greci şi între cei ce vorbeau şi alte limbi”; Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Comunitatea monahală atonită a avut şi are „autonomie politică şi bisericească, constituindu-se şi guvernându-se ca o confederaţie sau republică monahală ortodoxă ecumenică”; Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Comunitatea atonită are legislaţie proprie şi privilegii şi „s-a condus iniţial după vechile rânduieli ale vieţii monahale, apoi după orânduirile monastice ale Sfântului Atanasie Atonitul, după obiceiurile şi tradiţiile locale specifice [...] apoi, după tipicoane, hrisoave imperiale, sigilii patriarhale, decrete ale sultanilor, canonisme, şi întotdeauna după hotărârile luate continuu de către conducerea proprie”; Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Organizarea internă a comunităţii atonite a ţinut cont de ambele stiluri canonice monahale, idioritmic şi chinovial. Odată cu introducerea stilului chinovial în mod organizat de către Sfântul Atanasie în anul 972, „stilul chinovial s-a afirmat tot mai mult, devenind şi menţinându-se ca stil preponderent” cu unele variaţii în timp, în 11 mănăstiri atonite din cele 20. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Conducătorul cu jurisdicţie civilă şi bisericească asupra Athosului a fost protosul, un stareţ ales de toată comunitatea atonită. Protosul era confirmat de împărat. Protosul era ajutat în conducere de Sinaxă sau Chinotită, care era formată din egumenii mănăstirilor sau alţi reprezentanţi ai mănăstirilor. De asemenea, un alt organ administrativ este Epistasia, formată din patru egumeni mai de seamă. Superioară Epistasiei este Sfânta Sinaxă formată din 20 de membri reprezentanţi ai celor 20 de mănăstiri. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Din cele arătate mai sus înţelegem că Sfântul Munte Athos este un stat monahal autonom, neutru şi independent, panortodox şi are drepturi speciale recunoscute internaţional. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Monahismul românesc Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Apariţia monahismului pe teritoriul românesc se pierde în negura vremurilor şi coboară până la începuturile creştinismului la noi. Părintele Arhim. Ioanichie Bălan este cel care a întreprins cercetări concrete bazate pe documente descoperite prin mănăstiri şi sihăstrii şi ne-a dezvăluit „faţa cea mai veche a trecutului nostru, pentru că sihăstriile şi chiliile în care vieţuiau cei mai dornici de desăvârşire fii ai Bisericii noastre, datează de la începuturile noastre daco-romane, concomitente cu începuturile creştinismului nostru, fiind chiar continuarea în formă creştină a unor locaşuri de vieţuire ale asceţilor daci”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

În urma amintitelor cercetări, Părintele Ioanichie afirmă că „toate mănăstirile noastre au fost făcute în locul unor sihăstrii mult mai vechi, de cele mai multe ori din lemn, existente anterior cu decenii şi chiar secole, despre care nu se aminteşte în nici-un document. Singurele surse de la care trebuie pornit rămân pomelnicele vechi, legendele, tradiţiile locale, toponimele şi descoperirile arheologice care sunt cele mai convingătoare”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Părintele Ioanichie, român şi iubitor al obârşiei strămoşeşti face o apologie a vocaţiei monahale a sufletului românului observând la el o trăsătură exprem de fină, anume iubirea de linişte, de isihie. Zice părintele că liniştea sau sihăstria „este un dar divin cu care Dumnezeu a înzestrat întreaga creatură, de la îngeri la oameni până la păsările cerului şi florile câmpului. Prin linişte înţelegem armonie, împăcare a creaţiei cu Creatorul ei, a omului cu inima sa, cu conştiinţa sa, cu semenii săi, cu toată zidirea. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Liniştea, atât cea exterioară, cât şi cea interioară, duhovnicească, formează o însuşire vitală a sufletului omenesc fără de care omul nu poate creşte normal [...] Liniştea, precum o numesc Sfinţii Părinţi, este maica rugăciunii şi a multor fapte bune [...] Liniştea este mediul ideal în care se naşte sfinţenia, arta, cutura”. Ne mai dezvăluie Părintele Ioanichie că poporul român are acest dar al liniştei exterioare naturale şi de aceea a putut cultiva „cuminţenia, statornicia, omenia, evlavia creştină, mila, iertarea, mulţumirea sufletească, speranţa, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântarea, bucuria inimii, trăirea în sânul naturii, toate sunt virtuţi care caracterizează sufletul românului, care cresc şi se adapă la izvoarele liniştii”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Părintele Ioanichie observă că încă de la începutul creştinării sale, poporul român a creat „mici frăţii, întemeiate pe tradiţia apostolică a primilor creştini, care îşi desfăşurau activitatea duhovnicească pe lângă bisericile satelor respective. Bătrânii sau văduvele mai evlavioase, renunţând de bună voie la cele pământeşti, se puneau cu totul în slujba lui Hristos şi a bisericii din sat, sub povăţuirea preotului respectiv, obicei practicat din început în toate ţările creştine din bazinul mediteranean. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Ei nu depuneau nici un jurământ călugăresc, precum nici călugării nu făceau aceasta în primele secole. Ci, urmând Sfintei Evanghelii, împărţeau totul la săraci şi trăiau până la moarte în post, în rugăciune şi înfrânare, îngrijind biserica satului şi îngrijind pe cei bolnavi. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Aceste mici frăţii săteşti aveau şi caracter misionar, ajutând pe preot în apărarea credinţei ortodoxe, la desfăşurarea slujbelor şi la deprinderea învăţăturii de carte. Unele din ele au început a se stabili mai târziu în ograda bisericilor sau a cimitirelor, mai ales prin târguri şi sate mai mari, apărând astfel aşa-numitele chilii pe lângă multe din bisericile satelor noastre”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Şi Părintele D. Stăniloae observă că „aproape pretutindeni unde s-au înălţat mănăstiri mai mari, au existat prin împrejurimi unul sau mai mulţi sihaştri. Aceşti sihaştri locuiau de multe ori în chilii săpate în stânci sau în bordeie de lemn”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Părintele Ioanichie Bălan consideră că monahismul a pătruns în ţara noastră din patru direcţii sau zone geografice: Bizanţul, Capadocia, Siria şi Ţara Sfântă. În cetăţile mai populate din sudul Dobrogei au luat fiinţă primele mănăstiri organizate cu sediul în cetatea Tomis. În această parte de Dobroge s-au format Sfinţii Ioan Casian şi Dionisie Exiguul. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

În nordul Dobrogei, cea mai organizată mănăstire era Niculiţel. Dacia Pontică ţinea legătura prin episcopi, mănăstiri şi schituri cu Bizanţul, Ţara Sfântă, dar şi cu localităţile daco-romane de la nordul Dunării, îndeosebi din zona Brăila-Galaţi, lunca Siretului, Codrii Vlăsiei şi mai ales valea Buzăului până în adâncul Carpaţilor de curbură. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

De aceeaşi părere este şi părintele N. Dură care zice că „isihasmul românesc urcă în secolele III-IV, fiindcă în Dacia Pontică, prezenţa eremiţilor (isihaştilor) a fost o realitate încă din secolele III-IV. Într-adevăr, pe vremea Sf. Antonie ( ) şi a Sf. Pahomie ( ), părinţii monahismului, în Scythia Minor exista deja o viaţă monastică de sorginte orientală (Palestina, Siria, Egipt, Asia Mică)”. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Procesul de formare a poporului român se statorniceşte în secolele VIII-XIV. Vatra cea mai puternică a acestei perioade este Basarabi-Murfatlar, apoi Derventul şi Niculiţelul, ca cel mai organizat centru monahal de atunci. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Concluzie Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Un aspect important al vieţii monahale apărut în decursul istoriei este acela că membrii cinului monahal s-au constituit într-o societate religioasă, singura care a supravieţuit din vechile societăţi de acest fel, care apăruseră în viaţa Bisericii şi care şi-a creat, pentru adăpostirea membrilor săi, anumite sălaşe sau aşezăminte aparte, numite mănăstiri. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Autoritatea bisericească a procedat încă din veacul al patrulea la măsuri de încadrare a monahismului în disciplina vieţii bisericeşti, măsuri care sunt în mare parte aplicate şi azi. Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

„Monahismul a pătruns pe teritoriul ţării noastre prin două părţi: prin Dobrogea, la începutul secolului IV şi prin Banat, la începutul secolului VII. Apoi, secol de secol, facilitat şi de împrejurările istorice, monahismul s-a extins la nordul Dunării, în Codrii Vlăsiei, în Carpaţi, în Moldova şi podişul Transilvaniei, ajungând prin secolele X-XI în toate zonele ţării noastre” (Părintele Ioanichie Bălan). Ierod. Gamaliel Sima - Mân. Antim

Începuturile monahismului

Παρόμοιες παρουσιάσεις

Παρουσίαση με θέμα: "Începuturile monahismului"— Μεταγράφημα παρουσίασης:

Παρόμοιες παρουσιάσεις

Σχετικά με το έργο

Σχόλια

Είσοδος

Σύνδεση μέσω των κοινωνικών δικτύων:

Începuturile monahismului

Παρόμοιες παρουσιάσεις

Παρουσίαση με θέμα: "Începuturile monahismului"— Μεταγράφημα παρουσίασης:

Παρόμοιες παρουσιάσεις

Σχετικά με το έργο

Σχόλια